Odată un marinar a naufragiat într-o insulă tropicală nelocuită. Cu multe osteneli, fără unelte, lucrând numai cu mâinile sale, a izbutit să construiască o colibă de lemn, ca să se poată proteja în de vreme ploaie.
Și într-adevăr, când a terminat coliba, a început să plouă necontenit. Iar a doua zi a căzut un trăsnet și un fulger i-a ars coliba, prefăcând-o cenușă. Marinarul, care mai înainte Îl slăvea pe Dumnezeu pentru mântuirea sa, acum se mâhnea, neputându-se stăpâni din plâns.
– De ce, Dumnezeul meu? spunea el, jeluindu-se pentru pagubă.
Și în timp ce deznădejdea începuse să-i inunde inima, a auzit în largul mării sirena unui vapor. Peste puțin o barcă a ajuns la țărm.
– Cum m-ați aflat în această pustietate? i-a întrebat marinarul.
– Am văzut semnalul fumului de la focul pe care l-ai aprins, i-au răspuns aceia.
Când vezi că visele, strădaniile și lucrurile tale se fac uneori tăciuni și cenușă, să nu deznădăjduiești. Ci așteaptă și se va arăta pe neașteptate transatlanticul lui Dumnezeu. Pentru că sunt adevărate cuvintele: Și știm că celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine”. (Romani, 8, 28).
