Preot Ioan Istrati
Naşterea Domnului este praznicul maternității dumnezeiești a Fecioarei Maria. Odată cu ea, întreaga Biserică Îl leagănă pe Pruncul dumnezeiesc și Îl îmbrățișează cu iubire de mamă. În brațele ei iubitoare stă Domnul timpului și al veşniciei, Lumina și sensul veacurilor. Omul trecător Îl leagănă lin pe Dumnezeu.
Colindele afirmă această bucurie tainică și acest fior nepătruns al Bisericii care trăiește adormirea Pruncului Dumnezeu în brațele umanității: “Linu-i lin și iarăși lin”. Acest somn învietor al lui Dumnezeu în brațele omului este profeția eshatologică a odihnei eterne a neamului nostru în brațele Tatălui ceresc. Iubirea care se revarsă din inima Fecioarei și Îl îmbrățișează pe Prunc este iubirea lui Dumnezeu pentru creație dăruită omului pentru ca el să o întoarcă înapoi într-o fluiditate unică a iubirii: “Cel ce a plecat cerurile și în Fecioară S-a sălășluit vine să Se nască cu trupul în peștera Betleemului precum este scris, și să fie văzut prunc, Cel ce dă viață pruncilor în pântece”. Pruncia lui Dumnezeu de la “plinirea vremii” (Galateni 4, 4) este așadar izvorul prunciei fiecărui om, ca început neprihănit al umanității în el și ca temei al întoarcerii prin pocăință la Dumnezeu, Pruncul veșniciei: “De nu vă veți întoarce și veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 18, 3).
Teologia Naşterii Domnului este cu atât mai profundă și mai intensă cu cât omul purtător de Dumnezeu realizează legătura mistică de iubire dintre mamă și Fiu, adică dintre om și Dumnezeu. Orice prunc seamănă cu mama și cu tatăl lui. Dumnezeu seamănă cu Maica Domnului. Orice prunc are ADN-ul părinților lui. Dumnezeu are ADN-ul Maicii Domnului. Hristos, ca Dumnezeul veacurilor și al veşniciei simte în mod infinit durerea, grija, bucuria mamei, iar mama simte în pântecele ei, bătăile inimii lui Dumnezeu. E atât de strânsă iubirea și apartenența reciprocă, încât Maica nici nu mai are nevoi să Îl roage ceva, fiecare gând sau dorire a ei tresare tăcut în inima Fiului, care îi îndeplinește cererea. De aceea Biserica Ortodoxă o cinstește pe Maria mai mult decât pe orice Sfânt, mai mult decât pe Heruvimi sau Serafimi.
Maternitatea dumnezeiască devine prin Maica Domnului o permanență a umanității, puterea ei de-a naște duhovnicește pe Dumnezeu prin Sfintele Taine. De aceea, Fecioara Maică este paradigma îndumnezeirii umane, pentru că în ea se întâlnesc vocațiile umanității în libertatea primitoare de har a iubirii: „Izvorul cel primitor de viață și pururea curgător, sfeșnicul harului celui de lumină purtător, Biserica Sfinților, cortul cel cu totul de aur, ceea ce este mai desfătată decât cerurile și decât pământul, pe Născătoarea de Dumnezeu, credincioșii să o mărim.
Hristos, Unsul lui Dumnezeu pentru a fi Proroc desăvârșit, Arhiereu veșnic și Împărat a toate este mireasma dumnezeiască a lumii, iar Fecioara este amfora Dumnezeirii Lui din care se varsă “Mirul cel nedeșertat și de mântuire lumii”: “Fecioara, alabastrul cel înțelegător, poartă pe Hristos ca pe un Mir nedeșertat și vine în peșteră, cu Duhul, să-L deșerte cu adevărat, ca să umple sufletele noastre de plăcuta Lui mireasmă”.
Universul de metafore mistice ale Părinților imnografi arată că lumea este o realitate interioară accesibilă spiritual, iar cunoașterea obiectivă este doar o participare la universul de viață al sufletului omenesc care asumă și transcende în sine lumea: “Norul cel luminos și însuflețit purtând ploaia cea cerească vine acum să o verse pe pământ ca să-i adape fața. Primăvara harului, rândunica cea înțelegătoare având înăuntru în pântece naște în chip de negrăit risipind iarna necunoștinței de Dumnezeu. Cămara cea curată și nespurcată aduce în peșteră întrupat pe Împăratul”. Observăm în acest tropar dimensiunea sfințitoare pe care înțelegerea teologică o aduce întregului univers și întregii istorii: vremea și timpul se înnoiesc în Nașterea Domnului, iar Maica lui Hristos este “primăvara harului” și “izvorul limpede al nemuririi”, pentru că în ea înviază întrega lume prin Viața-Hristos Care Se naște din ea.
Imnografii eclesiali insistă pe abisul de înțelegere dintre firea dumnezeiască cea necuprinsă și smerenia firii omenești a Pruncului din Betleem. Un Prunc este întruparea adevăratei smerenii iubitoare. El primește integral iubirea celor din jur, fără de care ar muri în câteva ore. El este receptaculul deplin al iubirii și dăruiește iubirea prin frumusețea lui tainică în care Dumnezeu surâde lumii. Un prunc este numai dăruire pentru că el poate fi ignorat, rănit și nu poate răspunde decât prin plâns. Pruncia este frumusețea integrală care se dăruiește fără să ceară nimic în schimb, ca surâsul florilor care există indiferent de privitor. Pruncul este frumusețea înlăcrimată a lumii. El este dependent de iubirea părinților în toate dimensiunile umanității sale smerite și feciorelnice: el trebuie învelit (“N-are scutec de-nfășat, nici hăinuțe de-mbrăcat, Preacurata, pentru Pruncul de-mpărat”), încălzit, hrănit la sân, iubit fără încetare, ani de zile până când va deveni de sine lucrător. Așadar, pruncia este starea de Rai a lumii, pentru că în ea nu este nicio urmă de egoism, separare sau individualism, ci doar iubire împărtășită și dependență reciprocă a persoanelor în Dumnezeu.
Naşterea Domnului este așadar suprema dovadă de iubire veșnică a lui Dumnezeu față de creaturile ce se află în timp, pentru a le aduce în tărâmul cel de dincolo de moarte.
