Preot Ioan Istrati
O femeie din București mă caută acum vreo doi ani. După ce vorbim, ajung la mine – soț și soție. Vor să aibă bebeluși. Au peste 40 de ani amândoi. Au încercat tot felul de terapii. Au mers la mănăstiri. Au făcut canoane (de fapt femeia a făcut). Nimic.
Le fac rugăciuni cu fesul Sfântului Ioan Rusul. Le-am zis că suferința e o cale de foc către Dumnezeu. Că Dumnezeu e un Tată bun care vrea să fim puternici. Am glumit cu bărbatul și i-am zis să facă haltere că vine un bebeluș și trebuie purtat în brațe.
Au făcut de vreo două ori canonul cu Paraclisul Maicii Domnului și Acatistul Sfântului Ioan Rusul.
Peste vreo 3 luni femeia îmi scrie fericită. E însărcinată. Ce bucurie imensă, ce emoție să porți viață în tine. Ce fior de minune. Ce dor să-l strângi în brațe și să nu-i mai dai drumul niciodată.
Erau așa de fericiți. Sarcina a decurs bine. Mereu îmi scriau.
Când să nască, femeia nu mi-a mai scris. De-abia după trei zile. Bebelușul avea o malformație la inimă. Erau devastați. L-au botezat.
Medicii au încercat imposibilul.
După trei zile pruncuțul a murit. Părinții au înnebunit de durere. Femeia nu mai mânca absolut nimic. O legau de pat să nu turbeze. O țineau în sedative puternice. Erau zdrobiți. Să-l ții în brațe. Să îl săruți. Să-l alăptezi. Să-l privești dormind.
M-au sunat plângând. Mi-au zis: totul e în zadar. Nu mai vrem să trăim. Plângea mămica de Înger atât de tare că mi-au dat și mie lacrimile. Ce să-i spui? Pruncul e mort. Viața lor a murit.
Am îngăimat într-un târziu: Aveți un Sfânt în cer care se roagă pentru voi. Mi-au închis telefonul.
După vreo săptămână m-au sunat din nou. Mi-era frică să răspund.
Mămica mi-a zis că vor să își schimbe viața. În rugăciune. Au început să se roage enorm. M-au întrebat: de ce a trebuit să moară viața noastră?
Ca să deveniți cu adevărat credincioși. Ca să vă schimbați. Ca să înțelegeți moartea și viața veșnică. Ca să aveți un îngeraș care vă ocrotește din cer.
Da, părinte.
Peste un an femeia a născut din nou, un bebeluș perfect sănătos. Au venit cu el. E o dulceață.
Oamenii sunt schimbați profund. E în chipul lor o suferință ascunsă, o frică și o fericire de taină, o înțelegere mai presus de minte. Văd viața cu ochii pruncului lor de dincolo. Au în privire o Cruce și o Înviere. E ceva cu neputință de rostit.
“Părinte, mulțumim lui Dumnezeu pentru pruncul din cer și pentru pruncul de pe pământ”.
