Nu pot să uit un învățător pe care l-am cunoscut în copilăria mea. Să fie sănătos, oriunde s-ar afla!
Îmi amintesc, așadar, că odată am discutat despre cât de necesar este să nu ținem în noi pomenirea de rău, ci să căutăm să scăpăm de ea. Și ne-a pus să vedem aceasta în practică.
– Mâine, ne-a spus el, să aduceți cu toții la școală câte o pungă de plastic și un sac mic de cartofi.
L-am privit uimiți, dar învățaserăm că nu glumea cu astfel de lucruri. Astfel, a doua zi fiecare dintre noi avea ceea ce ceruse.
– De fiecare dată, spuse el, când vă hotărâți să nu iertați pe cineva, să luați un cartof, să scrieți pe el numele aceluia și să-l puneți în punga de plastic.
Nu a trecut mult timp și unele pungi erau destul de grele. Ne-a spus, de asemenea, că oriunde am fi mers, trebuia să cărăm cu noi acea pungă. Pe drum, în mașină, la școală, la cumpărături, peste tot… Înțelegeți de ce a făcut aceasta?
În felul acesta voia să ne arate că nu trebuie să uităm greutatea ce o purtăm. Să conștientizăm în fiecare clipă. Să o avem cu noi în locuri ce sunt cumva… așa cum trebuie. Ia închipuiește-ți să vezi pe cineva că are o pungă cu cartofi la ziua unui prieten! De asemenea, închipuiește-ți că destui din acești cartofi au început să putrezească. Ca să ne amintească cinstea ce ni se cuvine pentru refuzul și durerea din noi, atunci când nu vrem să iertăm.
De foarte multe ori ne gândim că a-l ierta pe aproapele este un dar pe care i-l facem. Aș îndrăzni să spun că, dimpotrivă, ne facem nouă înșine acest dar. Căci ne slobozim de o greutate de prisos.
Așadar, data viitoare când îți va fi greu să ierți pe cineva, amintește-ți: „Oare, nu este destul de grea punga ta?”.
