Pustnicul Filaret de la Katunakia

 Monahul Gherontie Katunakiotul de la Chilia Danileilor

(1891-1973)

            Starețul Daniil Katunakiotul ne spunea: Am citit în Lavsaiconul lui Paladie următoarele despre Avva Or: „Acesta în pustie petrecând, se hrănea cu verdețuri și cu rădăcini dulci, și bea apă când găsea, petrecându-și totdeauna vremea în rugăciuni și laude”. Cred că acestea se potrivesc întru totul cu petrecerea ascetică a Părintelui Filaret. A fost una din florile bine mirositoare care a răsărit printre stâncile Karuliei. Prieten cu adevărat al virtuții, totdeauna umbla desculț.

            Într-o zi Starețul nostru, Părintele Gherontie, vrând să-l încerce dacă de la Dumnezeu este dragostea și simplitatea sa sau de la egoismul său, i-a spus:

–     Părinte Filaret!

–     Binecuvântați, Gheronda!

–     Ești un fățarnic! Umbli desculț și cu o rasă zdrențuită, ca să te arăți că ești smerit.

–     Gheronda, sunt fățarnic, a răspuns acela plecându-și capul. Dar spune-mi, ce să fac ca să mă tămăduiesc?

–     Să porți încălțăminte și să te aranjezi puțin.

–     Să fie binecuvântat, Gheronda! Așa voi face.

A făcut o metanie până la pământ și a plecat. A mers și a găsit niște papuci foarte vechi. Îi purta totdeauna sub braț, iar când venea la sihăstria noastră, se încălța cu ei și apoi intra. Iar aceasta o făcea cu multă durere pentru că, din pricină că atâția ani a mers desculț, tălpile i se umflaseră și nu putea purta papucii mai multă vreme. Însă, vedeți ascultarea și smerenia fac minuni! Virtutea se vede atunci când te mustră fratele, iar tu te smerești fără să cârtești. Diavolul este ars de un astfel de comportament.

–     Acum, da. Acum ești cu adevărat un monah smerit, i-a spus Starețul nostru.

–     Iertați, Gheronda! Iertați-mă!, a spus și, făcând metanie, s-a depărtat murmurând ca un copil.

 Filaret-Katunakia

Monahul Filaret de la Karulia

(1872-1962)

Lângă coliba sa creșteau niște verdețuri sălbatice și cu toate că îi erau absolut necesare, ni le aducea spunând:

–     Mâncați, Părinților! Ale lui Dumnezeu sunt și acestea și trebuie să le mănânce cei care Îi plac Lui, iar nu leneșii ca mine.

Într-o zi a trecut pe acolo la el un diacon din lume care, văzând cărțile vechi ale pusnicului, le-a pus gând rău și, pe ascuns, le-a luat. A plecat cu ele spre Dafni, neștiind că la punctul vamal de acolo se face control la bagaje. Acolo a fost reținut de poliție și întrebat:

–     Unde ai găsit aceste cărți?

–       Mi le-a vândut Părintele Filaret de la Karulia, a mințit diaconul îndreptățindu-se. Este traficant de antichități și vinde cărți vechi, a adăugat acela, clevetindu-l pe bătrân.

Polițiștii au venit atunci până aici în pustie și au făcut cercetări. Fiind convinși de acel diacon viclean, l-au reclamat pe sfântul ascet. Într-o zi au a ajuns la noi citația, pentru că pe aici trec toate. Pustnicii nu știu de așa ceva și, în general, nu se îndeletnicesc cu lucruri materiale. Prin această citație Părintele Filaret era chemat să fie judecat. L-am înștiințat despre ce este vorba, iar acela ne-a spus:

–     Eu nu știu unde să merg, de aceea vă rog să mă duceți voi.

Am făcut și noi ce trebuia să facem, i-am dat niște haine, – pentru că singurele lui haine erau rupte din pricina vieții aspre pe care o ducea – și l-am rugat pe un avocat cunoscut să meargă cu el ca să-l ajute. I-am dat și ceva bani ca să meargă la Tesalonic să fie judecat. Cine? Pe cel care nici Dumnezeu, credem cu smerenie, nu-l va judeca „în ziua aceea”. Un om ceresc care răspândea mireasma pustniciei. Cu toate acestea pustnicul ne-a spus:

–     Eu voi face ascultare de autorități și voi merge să fiu judecat.

Așadar, a plecat la Tesalonic cel care nu ieșise din Sfântul Munte 58 de ani. Cincizeci și opt de ani a petrecut acest pustnic la Karulia, mâncând numai puține verdețuri și bând apa dăruită de Dumnezeu. Acest om binecuvântat, care ajunsese la mari măsuri de virtute, a mers și a stat pe banca acuzaților. Ce se întâmplă acolo nu știu, căci niciodată nu am intrat pe aceste porți. Îmi aduc aminte numai cele pe care ni le-a spus acest stareț binecuvântat. Judecătorul l-a strigat:

–     Monahul Filaret!

–     Eu sunt, a răspuns pustnicul cu smerenie, plecându-și capul.

–     De ce ai vândut aceste cărți?

–     Nu le-am vândut, frate! Iată a trecut diaconul pe la mine și le-a luat să le citească și, cu siguranță, avea să le aducă înapoi. Eu așa credeam.

–     Trebuie să juri, Părinte, ca să te credem. Aceasta este rânduiala tribunalului.

–     A, eu nu jur, pentru că în Evanghelie spune: „Să nu vă jurați nicidecum”[1].

–     Dar trebuie, Părinte, să juri.

–     Dar cum se jură?

–     Punând mâna pe Evanghelie.

Atunci Părintele Filaret a făcut trei metanii mari înaintea Sfintei Evanghelii și a sărutat-o cu evlavie. Apoi i-a întrebat:

–     Vă ajunge asta?

–     Nu, Părinte, trebuie să-ți pui mâna pe Evanghelie și să spui: „Jur…”.

–     Nu pot jura.

–     Dacă nu juri vei face nouă luni de închisoare.

–     Prefer să merg de o mie de ori la închisoare. Eu aștept osânda veșnică de la Dumnezeu pentru păcatele mele și să mă mai gândesc la nouă luni de închisoare?

De față era și mincinosul diacon, umflându-se și dezumflându-se de mândrie în rasa sa lucitoare. Pusese și el un avocat, care a spus o mulțime de minciuni. Printre altele a spus:

–     Cum este cu putință, domnilor judecători, ca acest cleric ales să fure cărțile acestui zdrențăros? Este cu putință una ca asta? Are dânsul nevoie de așa ceva? Nu se poate așa ceva.

În cele din urmă, cu aceste mărturii mincinoase și prin deformarea adevărului, a fost achitat hoțul strălucitor, iar virtuosul pustnic, care s-a prezentat cu hainele sale sărăcăcioase, a fost condamnat. Așadar, a ieșit hotărârea și l-a luat polițistul ca să-l ducă la închisoare. Judecătorii nu au fost mișcați sufletește de prezența sfântului ascet, ci a fost mișcat auditoriul, care au adunat îndată banii necesari pentru a-l slobozi pe Părintele Filaret din închisoare. Le-a mulțumit cu simplitatea sa și a plecat bucuros, întorcându-se la Karulia, locul îndelungatei sale asceze. Ne-a mulțumit și nouă pentru că l-am ajutat cu neînsemnatele noastre posibilități.

–     Mulțumesc, Părinților! Rugați-vă ca să mă slobozesc și de veșnica închisoare.

Printre altele, era entuziasmat și de avocatul pe care-l trimiseserăm ca să-l apere. Bunul ascet, punând totdeauna gândul cel bun, le vedea pe toate minunate și spunea mereu despre acel avocat:

–     Acest avocat are Duhul lui Dumnezeu. Cum s-au petrecut lucrurile, întocmai le-a spus.

–     Gheronda, aceasta este meseria sa, i-am spus.

–     Nu, iertați-mă, are Duhul lui Dumnezeu, a insistat bătrânul.

Apoi l-am întrebat:

–     Gheronda, cum ai văzut lumea după cincizeci și opt de ani de când nu ai mai ieșit din Sfântul Munte?

Omul cel bun care pe toate le vede bune, așa cum am spus, are numai gânduri bune.

–     Ce să vă spun, Părinților, toți oamenii de afară sunt foarte buni. Toți aleargă încolo și-ncoace pentru mântuirea lor, numai eu leneșul și păcătosul stau în aceste stânci și nu lucrez cum trebuie, potrivit voii lui Dumnezeu.

Acestea le-a spus, apoi a întrat în coliba sa, slăvind pe Dumnezeu că la sfârșitul vieții sale i-a dăruit această încercare pentru mântuirea sufletului său, așa cum spunea el mereu.

Când a ajuns la adânci bătrâneți, ne-a chemat într-o zi la coliba sa. Am mers cu Părintele Acachie. Cu mare bucurie ne-a spus:

–     Bine ați venit, fiii mei! Bine ați făcut că ați venit, pentru că altădată nu vă voi mai vedea. Eu voi pleca în seara aceasta, însă înainte de aceasta vă rog să mă odihniți.

–     Ce vrei, Gheronda? Cum să te odihnim?

–     Vreau să-mi cântați. Cântați-mi ceva să se veselească sufletul meu.

Am cântat mai multe tropare, iar Starețul plângea de bucurie și-și făcea semnul Crucii dând mereu din cap. După ce am sfârșit ne-a spus:

–     Acum, ultima dorință: Vreau să-mi cântați „imnul național” al Maicii Domnului, „Cuvine-se cu adevărat”. Acesta însă îl vom cânta în picioare, așa cum cântăm imnul național al patriei.

S-a ridicat cu multă osteneală. Era ca un schelet, iar pielea îi era aproape transparentă. După ce am cântat împreună cu el, ne-a îmbrățișat cu lacrimi de bucurie, ne-a sărutat și ne-a spus:

–     Fiilor, altădată nu vă voi mai vedea. Iertați-mă! Iertați-mă!

Am lăcrimat cu toții. Părintele Filaret ne-a petrecut până la ușă. Am plecat mișcați sufletește. Dimineața am fost înștiințați că adormise, întocmai cum a spus. Am săpat printre stânci o groapă mică și l-am înmormântat așa cum i s-a cuvenit. S-a stins – omenește vorbesc – pe cerul Athonului această stea a monahismului athonit. Însă a lăsat o traiectorie nemuritoare de nevoință și aspră asceză. Veșnica lui pomenire! Să avem binecuvântarea lui!

Uneori Preabunul Dumnezeu îngăduie la sfârșitul vieții unor nevoitori o încercare, ca ei să se devină și mai curați, iar ceilalți să se folosească. Așa s-a petrecut și cu Părintele Filaret, pe care diavolul a vrut să-l chinuiască, ca să-l facă să cârtească și să-și piardă plata ostenelilor sale, însă Bunul Dumnezeu l-a acoperit cu Harul Său și în loc să pătimească vătămare, s-a apropiat și mai mult de Dumnezeu, slăvindu-L cu mai multă căldură.



[1] Matei 5, 34.

Total
1
Shares
Previous Post

Cunoașterea de sine (II)

Next Post

Moștenire duhovnicească neprețuită lăsată de binecuvântata Dimitra

Related Posts