E de-a dreptul anacronic să le vorbești oamenilor despre beneficiile spirituale ale tăcerii, într-o vreme în care aceștia vor să comunice cât mai mult. Să se comunice, să își exprime, fără rest, dorințele, așteptările, opiniile sau preferințele. Și totuși… actul comunicării impune niște reguli stricte fără de care aceasta se deteriorează într-atât, încât ajunge să se confunde cu antipodul ei: cu trăncăneala sau vorbăria fără rost și fără șir. Practica limbajului cotidian a creat cuvântul potrivit pentru omul care nu-și poate ține în frâu limba: limbutul.
Înțelepciunea noastră autohtonă a surprins câteva nuanțe notabile ale flecărelii. Despre un astfel de om, țăranul român zicea că „are gura slobodă”, că „are gură de cârpă” sau că „amestecă vorba ca făcălețul mămăliga”. Guralivul, în ochii străbunilor noștri, apărea ca unul care își uită scopul pe care și l-a propus și, din cauza lipsei de măsură în vorbire, se abate din drumul său: „Cel ce tace/merge-n pace;/Cel ce vorbește/mai mult zăbovește”. Înțelepciunea țărănească observa memorabil caracterul contagios al flecărelii care, pe nesimțite, se transformă în bârfă: „Când nu tace o gură, nu tace o lume întreagă”. Ca sinonime simpatice pentru flecar găsim „guralivul” sau „vorbărețul”, unele fiind ieșite din uz, dar cu atât mai grăitoare: „limbărețul”, „limbuțelnicul”. Cehov îl numește pe un asemenea ins, foarte plastic: limbă-lungă.
Arta tăcerii în diverse tradiții spirituale
Antropologul francez David Le Breton a consacrat tăcerii o carte aparte, el expunându-i cititorului modul în care diversele culturi au înțeles valoarea tăcerii. Cuvântul și tăcerea constituie doi poli, aflați în tensiune, iar această legătură inextricabilă joacă un rol esențial în devenirea spirituală a oricărui om. El scrie: „Orice act de vorbire este precedat de o voce tăcută. (…) Orice vorbire își trage seva din acest loc fără spațiu și timp care este numit, în lipsă de altceva, interioritatea individului”. Citându-l pe Plutarh, Le Breton ne amintește că în vorbirea spartanilor nu ai fi găsit nimic de prisos, ea fiind limpede și tăioasă asemeni unui cuțit. Aflăm că laponii din nordul Suediei, dacă sunt invitați la cafea, în decurs de o oră nu vor schimba mai mult de cinci, șase fraze cu gazda, preferând tăcerea consistentă unei vorbării lipsite de conținut. La fel, japonezii, vestiți pentru rezerva de care dau dovadă în mișcări și comportament, se simt mult mai „acasă” în tăcerea învăluitoare. Antropologul citează o serie de proverbe din culturi diferite, menite să pună în lumină rolul paideic al tăcerii: din cea finlandeză („Gura e una, urechile sunt două”), spaniolă („Omul se-nțelepțește ascultând”), arabă („Nu deschide gura decât dacă ești sigur că ceea ce vei spune este mai frumos decât tăcerea”), iudaică („Vreme este să taci, și vreme să grăiești – Ecclesiastul, 3,7). Analizând „disciplinele tăcerii”, Le Breton amintește rolul terapeutic al acesteia în relația dintre psihanalist și pacient, când primul tace strategic pentru a asculta mai bine confesiunea celui din urmă și pentru a da o greutate mai mare cuvintelor pe care i le va adresa.
Cuvântul și tăcerea în paginile Patericului
În Patericul egiptean vom întâlni multe ziceri, capete de învățătură și întâmplări elocvente care au ca temă tăcerea și silirea de sine a omului (care și-a închinat întreaga-i ființă slăvirii și slujirii lui Dumnezeu) pentru dobândirea tăcerii.
Astfel, Avva Pimen învăța: „De își va aduce omul aminte de cuvântul scris că din cuvintele tale te vei îndrepta și din cuvintele tale te vei osândi, va alege mai mult tăcerea”. Avva Arsenie mărturisea: „De multe ori m-am căit că am vorbit, iar că am tăcut niciodată”. Odată, slujba sfârșindu-se, Avva Macarie Egipteanul, ieșind cu împreună-viețuitorii săi întru Hristos din Biserică, le spune: „Fugiți, fraților!” Unul dintre bătrâni îl întreabă: „Unde putem să fugim mai mult decât în pustia aceasta?” Punându-și degetele pe gură, Avva i-a răspuns: „De aceasta să fugiți”. Apoi a intrat în chilia sa, încuind ușa după el.
Despre Avva Amoi citim că atunci când mergea la Biserică nu își lăsa ucenicul să pășească alături de el. Iar când acesta venea la dânsul ca să-și spovedească gândurile, după ce și le mărturisea, Avva îl izgonea, zicându-i: „Nu cumva vorbind noi pentru folos, să spunem vreo vorbă străină. Pentru aceasta nu te las aproape de mine”. Iar despre Avva Agathon se vorbea că trei ani s-a ostenit să țină o piatră în gura sa, până când s-a deprins să tacă.
Limbuția și tăcerea în Scara Sfântului Ioan
Sfântul Ioan Sinaitul consacră cea de-a unsprezecea treaptă a Scării sale patimii limbuției și virtuții care i se opune acesteia, tăcerea. „Limbuția, scrie el, este tronul pe care are obiceiul a se arăta și a se făli slava deșartă”. Prin urmare, există o strânsă legătură între nestăpânirea limbii și patima slavei deșarte. Tot Sfântul Ioan ne învață că limbuția poate avea ca sursă lipsa autocontrolului (prea marea libertate de vorbire) sau lăcomia. Oamenii fiind atât de diferiți, originea vorbăriei incontinente este și ea diferită.
Sfântul Ioan Scărarul ne ajută să conștientizăm neajunsurile pe care limbuția le provoacă sufletului: acest viciu ne face să îi clevetim pe cei apropiați; să ne veselim prostește; limbuția favorizează minciuna și alungă starea de umilință a celui ce se pocăiește; vestește trândăvia; împrăștie gândurile și atenția minții; nimicește paza sufletului (starea de trezvie); răcește fierbințeala inimii, adică râvna pentru lucrarea duhovnicească; întunecă rugăciunea. Sfântul Ioan ne portretizează, prin contrast, chipul înnobilat al virtuții tăcerii: ea este „mamă a rugăciunii”; ne izbăvește de sub robia gândurilor rele; păzește „focul dumnezeiesc” ce arde tainic în inima creștinilor; apără sufletul împotriva dușmanilor săi; este „prietenă a lacrimilor” de pocăință; ne amintește de moarte; se opune atitudinii îndrăznețe; este „tovarășă a isihiei (liniștii)”. Într-un cuvânt, tăcerea este „progres nearătat al virtuții, suire tăinuită spre Dumnezeu”.
Sfântul Ioan Sinaitul ne înfățișează atitudinea diferită a celui care își conștientizează păcatele, se pocăiește pentru ele, se abține să vorbească mai mult decât trebuie – toate dovedind cunoaștere de sine -, precum și a celui robit de patima limbuției, care vădește prin această slăbiciune că nu a ajuns să se cunoască așa cum este, în realitatea nudă a ființei sale, dincolo de măștile sale psihologice sau sociale: „Cel ce-și recunoaște păcatele își pune frâu limbii; limbutul însă încă nu s-a cunoscut pe sine cum trebuie”.
Trăind într-o lume preocupată de eficiență și pragmatism, întrebarea „dar ce vom câștiga dacă ne vom abține de la prea-multa vorbire?” ne vine spontan pe buze. Sfântul Ioan Scărarul ne lămurește în privința câștigului inestimabil de care se va bucura cel ce iubește tăcerea: „Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, intrând într-o tăinuită legătură cu Dânsul, este luminat de către Dumnezeu”. Comuniunea profundă cu Dumnezeu și cunoașterea izvorâtă din această comuniune sunt bunurile spirituale spre care tinde sufletul fiecărui creștin, dobândite, de multe ori, după ani îndelungați de așteptare și nevoință.
Șapte cuvinte pe zi
Știm, din lecturile noastre, despre acel părinte îmbunătățit care se silea pe sine să nu rostească mai mult de șapte cuvinte pe zi. La prima vedere, acest sfat este potrivit doar anahoreților retrași cu totul din lume. Mitropolitul Antonie Plămădeală, într-o carte în care rememorează întâlnirile prilejuite de frecventarea grupului Rugul Aprins, ne învață cum am putea pune în aplicare acest sfat, chiar dacă suntem trăitori în lume: „Cei care doresc o viață duhovnicească mai profundă, după tradiție, n-au voie să spună de la ei decât șapte cuvinte pe zi. Dacă sunt provocați, atunci pot să vorbească, pot să răspundă la orice, dar de la ei, nu pot porni decât șapte cuvinte pe zi”. Să reținem: chiar dacă avem familie și soțul, soția sau copiii ne provoacă necontenit la conversație, chiar dacă suntem nevoiți să dialogăm cu colegii de birou, ne putem impune să spunem de la noi doar șapte cuvinte. În acest fel, chiar dacă nu vom petrece necontenit într-o tăcere deplină, vom simți negreșit roadele acestui exercițiu: ne vom exersa stăpânirea de sine, nu vom lansa cuvinte deșarte, lipsite de conținut sau vătămătoare pentru semenii noștri. În plus, momentele de tăcere ne vor ajuta să ne vedem mai clar gândurile, tăcerea ne va da putere să ne împotrivim impulsurilor păcătoase și vom simți mai profund comuniunea cu Dumnezeu.
Ciprian Voicilă
Sursa: http://ziarullumina.ro
