Preot Alexandru Lungu
Ninge ca în copilărie. Nu prea mai știm să ne bucurăm asemenea pruncilor din lucruri simple. Puține lucruri reușesc să mai trezească copilăria din noi ca fulgii de zăpadă. Când ne întorceam acasă după ore de împins sania prin nămeții înalți și obrajii luau foc de asprimea gerului, dar o așa fericire astăzi pare un vis pierdut în negura timpului.
Era vremea când o cană de ceai și câțiva biscuiți obișnuiți îți aduceau zâmbetul pe buze, iar bateriile se încărcau pentru încă o tură de bulgărit.
Ne strângeam cu mic cu mare și făceam tuneluri prin zăpada care de multe ori făcea imposibil accesul din casă în curtea înghițită de oceanul alb.
Nu aveam multe și nici hainele nu reușeau întotdeauna să blocheze frigul pătrunzător, dar ne aveam unul pe altul și parcă preț de câteva clipe timpul se oprea în loc.
Erau mâinile bunicii care miroseau a gogoși și mirosul de scorțișoară din casă, care îți inundau sinusurile.
Când eram mai simpli și viața se scurgea tihnit, iar vremea își cunoștea timpul, transformând lumea într-un colț de Rai îmbrăcat în alb.
Poate poveștile au rămas singurele pârghii care vor împiedica să moară și ultima licărire de copilărie din inimile noastre, înăbușite de grijile vieții care ne-au furat bucuria de a trăi ca odinioară. Spuneți povești și dați voie copilăriei să se trezească în fiecare colț de celulă a corpului. Doar așa putem să mai furăm timpului, timpul copilăriei.
