Vom povesti o întâmplare adevărată și plină de interes care a avut loc cu câțiva ani în urmă în timpul vizitei domnului D.I.K. la înfricoșătoarele închisori Palamidis și Burtzi din Navplio, spre mângâierea semenilor noștri care se află în închisoare.
Iată ce spune cel ce a trăit această întâmplare cutremurătoare și dătătoare de nădejde.
„Ceva mă îndemna să vizitez închisorile Palamidis și Burtzi. De fapt este o datorie a fiecărui creștin să‑i mângâie pe oamenii nefericiți și să dea curaj sufletelor pustiite și inimilor tulburate.
Era aprilie când am mers la Palamidis. Comandant al închisorii era vărul meu N.K., care după câteva luni a căzut pe înălțimile înzăpezite ale Bizaniului.
I‑am spus că scopul meu era să văd Palamidisul, dar și înfricoșătoarele sale închisori și pe cei închiși, să rămân puțin cu ei și să le spun câteva cuvinte, dacă îmi îngăduiau.
Bunul meu văr mi‑a împlinit cu bucurie dorința. După ce am mers împreună cercetând toată cetatea și am admirat de sus priveliștea, m‑a dus să văd închisorile și pe cei închiși, începând de la «închisorile Sfântului Andrei».
Închisorile Sfântului Andrei nu erau decât o îngrăditură înaltă cu fortificații și creneluri. Și‑au luat numele de la bisericuța care se afla în mijlocul curții, pe care a construit‑o, potrivit tradiției, după revoluția din 1821, Nikitaras, la porunca lui Kolokotronis, căci chiar în ziua pomenirii Sfântului Andrei, Kolokotronis cu vitejii lui a cucerit Palamidisul, luându‑l din mâinile turcilor.
…Porțile grele ale închisorii s‑au deschis, iar întemnițații,după porunca comandantului, erau toți adunați în curte, pentru predică. M‑am urcat pe zid și pe un ton frățesc le‑am spus că Dumnezeu m‑a luminat, luând ca pricină pe cel mort, care se afla în biserică.
Întemnițații ascultau cu atenție, deși le spusesem că cel care vrea poate să plece. Au rămas toți nemișcați și doar unul, care era un amestec jalnic de voinicie și sălbăticie, se plimba încoace și încolo, însă din când în când se oprea și asculta cu indiferență. Toți ceilalți erau mulțumiți. Ascultau predica oarecum mirați, însă pe fețele tuturor se vedea că sunt mișcați sufletește. Să fi fost acesta începutul zdrobirii de inimă și al pocăinței? Să fi fost aducerea aminte a vieții de mai înainte, pe când se aflau în libertate? Să fi fost mustrarea mântuitoare a conștiinței pentru fărădelegile pe care le săvârșiseră? Cine știe ce lucra Harul lui Dumnezeu în adâncurile sufletului fiecăruia dintre cei ce ascultau?
Însă aici nu este vorba despre lucrarea mântuitoare a cuvântului lui Dumnezeu asupra sufletelor oamenilor, și încă asupra acelora pe care lumea cea plină de viclenie le consideră definitiv pierdute. Este vorba despre uimirea care m‑a cuprins îndată după predică, despre ceea ce mi‑a rămas întipărit în adâncul sufletului, lucru pe care mă simt îndatorat să vi‑l spun.
De îndată ce am terminat predica și condamnații s‑au împrăștiat la celulele lor, unul dintre ei în vârstă de vreo șaizeci de ani s‑a apropiat cu respect de mine și m‑a rugat cu sfială să am bunătatea de a trece pe la celula sa „să iau o cafea”, după osteneala predicii. Îl însoțeau cinci‑șase întemnițați, care păreau că vor să‑mi adreseze aceeași rugăminte, iar înfățișarea lor era atât de smerită și liniștită, încât nu am putut să refuz. Cu multă bunăvoință mi s‑a dat încuviințare de la conducerea închisorii și am mers împreună cu ei, ca să gust din „cafeaua Palamidisului”, după cum îmi spuneau ei în glumă.
Am intrat în celula celui care mă invitase primul. Era o celulă puțin mai mare decât celelalte, curată, aranjată, liniștită. Dar nu numai atât. Pereții erau împodobiți cu icoane ale lui Hristos, ale Maicii Domnului și altele, iar pe o masă foarte mică, singura mobilă din celulă, erau câteva cărți, dintre care unele erau religioase. Văzând acestea, curiozitatea mea s‑a prefăcut în uimire, iar această uimire a adus încet‑încet înlăuntrul meu un simțământ plăcut de liniște și pace; atât de neașteptată și străină era înfățișarea acestei celule dintr‑o închisoare pentru condamnați pe termen lung!
Cafeaua a fost adusă și discuția a început cu sfială. Vorbeam cu cel în vârstă de șaizeci de ani, care mă invitase, însă alți zece condamnați, care stăteau unii jos pe pământ, alții în picioare, toți liniștiți, ascultau cu atenție. Însă ce binecuvântare mă aștepta! Fusesem invitat nu numai din ospitalitate, ca să‑mi ofere cafea, ci era vorba de un simțământ mai adânc, al renașterii sufletești, pentru că toți cei care se aflau în celulă nu formaseră numai un grup pașnic și liniștit, ci – adevărată minune – formau o adevărată frăție, trăiau pentru Hristos, Îl adorau pe Hristos, citeau în fiecare zi Evanghelia Sa, erau cu adevărat afierosiți lui Dumnezeu și Îl slăveau cu smerenie prin rugăciuni și cântări!
– Noua mea viață, și‑a început povestirea întemnițatul care mă invitase, a început atunci când Lambakis, secretarul împărătesei Olga, care venea din când în când din partea ei aici și ne împărțea Evanghelia și alte cărți religioase, precum și haine de schimb. Era teolog și, înainte de a împărți cărțile spunea întemnițaților câteva cuvinte. Dumnezeu m‑a luminat și am început să citesc Evanghelia.
Niciodată nu mă interesase religia. În copilărie mergeam la biserică numai la marile praznice, împreună cu părinții mei,însă când am crescut nu am mai mers deloc și trăiam precum cei mai mulți dintre consătenii mei, fără nici o rânduială, astfel încât în cele din urmă am ajuns aici. Arareori vine aici câte un preot, ca să liturghisească, iar de predică am avem parte foarte rar, ca să nu zic deloc. Vizitatori nu avem, fără numai vreo rudenie, … și numai la pomenirea Sfântului Andrei, ocrotitorul bisericii vedem vreun om și auzim vreun cuvânt. Însă închisoarea mi‑a înmuiat inima. Și nu numai mie, ci și altora.
Cu multă râvnă m‑am apucat să citesc cărțile care ne fuseseră împărțite. Deoarece aveam puțină știință de carte, la început înțelegeam puțin, însă și din acel puțin simțeam o mulțumire înlăuntrul meu, în primul rând pentru că îmi omoram timpul, care trece înfricoșător de greu în închisoare. Apoi, încet‑încet, mi‑am dat seama că despre lucruri bune vorbeau acele cărți. Atunci când nu înțelegeam ceva, ceream ajutor la doi dintre cei împreună‑condamnați cu mine, pe care îi vedeam că au și ei curiozitatea de a citi cărțile ‑ și i‑a arătat pe doi dintre cei ce erau de față. Astfel, noi trei, fără să ne dăm seama, întâlnindu‑ne adesea și citind cărțile și, desigur, Evanghelia, am devenit încet‑încet un grup aparte, fiind uniți cu o legătură lăuntrică.
– Degetul lui Dumnezeu a fost! am îndrăznit să spun în șoaptă.
– Desigur că degetul lui Dumnezeu, repetă el cu bucurie și doi dintre cei de față au dat din cap încuviințându‑l, iar eu am înțeles că ei au fost primii membrii ai acelei sfinte frății.
Apoi a continuat pe un ton smerit și plin de bucurie liniștită:
– De atunci Dumnezeu a făcut milă cu noi și ne‑a umplut de binecuvântările Sale. Simțeam nevoia să ne pocăim, să ne schimbăm viața, să urmăm acea cale plină de lumină și pace, care ne fusese arătată prin citirea acelor cărți. L‑am chemat pe duhovnicul de la Anapli, cu încuviințarea conducerii închisorii, și ne‑am mărturisit. Și iată‑ne pe noi păcătoșii înaintea Sfintelor Uși… după atâția ani ne‑am împărtășit. O, ce viață nouă am simțit înlăuntrul nostru după Sfânta Împărtășanie! Ce bucurie și dragoste față de Mântuitorul Hristos! Și cât de strâns legați unul de altul ne simțeam! Eram ca niște frați, însă frați duhovnicești, fiind legați unul de altul cu legătura dragostei adevărate.
Și‑a îndreptat pentru puțin timp privirea liniștită și luminoasă spre tavanul scund al celulei și apoi a continuat:
– Fie Numele Domnului binecuvântat! Sunt vreo zece ani de atunci și din trei am ajuns zece, cu un singur suflet și o singură inimă, cu un țel și o viață. În afară de grupul nostru de zece mai sunt mulți alții cărora le place să stea în tovărășia noastră, să vorbească cu noi și cu bucurie urmează sfaturile noastre, atât cât le este cu putință. Ceilalți își văd de drumul lor: certuri, încăierări, ucideri și toate relele care se întâmplă în închisoare. Dintre ei sunt și cei care au săvârșit uciderea de ieri.
– Dar conducerea închisorii cum vede acest grup? am întrebat.
– La început cu oarecare suspiciune, pentru că nu lipseau cei care, mai mult din neștiință, ne numeau ironic unii neghiobi, iar alții protestanți. Însă încet‑încet și‑au dat seama că suntem ortodocși, așa cum ne‑am născut, în credința părinților noștri. Iar conducerea închisorii și procuratura privesc acum cu bunăvoință noua noastră viață, Pentru aceasta, după cum vedeți, ne oferă toate înlesnirile.
„Rai în închisoare!”, mă gândeam ascultând cu multă emoție această povestire. Uimit de cele ce auzeam și vedeam, am simțit încă o dată bunătatea lui Hristos și am slăvit Harul și binecuvântarea Sa, care are puterea de a face îngeri din oameni, de a preface tulburarea și întristarea în pace și bucurie de nedescris! „Rai în închisoare”, mă gândeam fără încetare, plin de o emoție sfântă. Pentru aceasta, fiind absorbit de aceste gânduri, dădeam răspunsuri scurte la multele lor întrebări, care întrerupeau povestirea, așteptând să primească povățuire de la mine.
Iar când m‑am ridicat să plec, deși nu voiam aceasta, pentru că ceva mă ținea în acea atmosferă sfântă și liniștită, și cu evlavie mi‑am luat rămas bun, au strigat toți într‑un glas:
– Să te rogi și pentru noi, învățătorule!
„Să mă rog și pentru voi”, mă gândeam. Însă cum să mă rog eu cel păcătos pentru sufletele voastre înnoite prin puterea lui Dumnezeu și binecuvântate prin Harul Său? Cum să mă rog pentru voi eu, care trăiesc liber în societate, însă înlăuntrul meu, asemenea multor „cetățeni liberi”, sunt rob al patimilor și păcatelor. Cum să mă rog pentru voi, cei osândiți și întemnițați, care însă ați fost izbăviți de către Hristos odată pentru întotdeauna din veșnicele legături ale păcatului și sunteți cu adevărat liberi, iar pilda voastră aduce folos și altora.
Am plecat. Cu aceste gânduri am coborât nenumăratele trepte ale înfricoșătoarei închisori Palamidis, în ale cărei celule pline de umezeală viețuia (cine și‑ar fi putut închipui?) o frăție mică și neînsemnată, însă cu adevărat liberă și fericită, un adevărat Rai!
