Rugaţi-vă pentru sora Alexandra
pr. Constantin Sturzu
Periodic, ca preot, dar şi ca purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor, sunt interpelat şi somat, chiar, să răspund la unele acuzaţii care se aduc Bisericii, în general, şi unor feţe bisericeşti, în particular. Am să redau cea mai recentă astfel de abordare, de acum câteva zile, venind din partea unei persoane implicate în sfera politică şi care mi-a cerut să răspund “public” la următoarele întrebări (le-am numerotat spre a fi uşor de identificat răspunsurile):
“1) În România avem un număr de biserici aproape triplu faţă de spitale şi şcoli. De ce? 2) Poate îmi explicaţi şi de ce BOR trebuie să fie scutită de plata taxelor şi impozitelor pentru anumite activităţi comerciale, în condiţiile în care sunteţi concurenţi direcţi cu unii care sunt sufocaţi de biruri. 3) Şi, poate îmi mai spuneţi şi de ce nu vinde BOR nişte proprietăţi pentru a face Catedrala Neamului (de neînţeles pentru mine) şi cere bani credincioşilor şi, mai ales, CJ-urilor. 4) De ce nu îşi asumă educaţia copiilor din mediul rural sau urban (benevol, nu la Şcoala privată Mitropolitul Varlaam)? 5) De ce nu iese public Patriarhul, ca în Grecia, să afirme că e dispus să scoată ţara din criză şi că donează o parte din averea Bisericii? 6) De ce trebuie să ne îmbrăcăm în aur şi să mergem cu Mercedesul când Iisus mergea desculţ, îmbrăcat într-un simplu veşmânt? 7) De ce trebuie să plătesc pentru o slujbă de botez, cununie, înmormântare (mi se cere, nu e un act de donaţie, reţineti!!)? 8) De ce, atunci când a murit bunica mea, preotul, care îi era duhovnic de zeci de ani, mi-a zis că nu poate să slujească întrucât are un botez programat şi că, citez, «acum şi-a găsit să moară»?”
Spaţiul editorial mă constrânge să răspund foarte, foarte pe scurt domnişoarei Alexandra, autoarea întrebărilor: 1) Nu există nici o legătură directă, o relaţie de genul cauză-efect, între creşterea, după 1990, a numărului de biserici şi scăderea numărului de şcoli sau de spitale. Bisericile sunt ridicate de comunităţi, funcţie de necesităţile locale. Spre exemplu, scăderea numărului de şcoli este un efect direct al scăderii natalităţii; s-a închis o şcoală într-un sat pentru că nu au mai fost copii care să o frecventeze, nu pentru că acolo s-a ridicat o bisericuţă care să adăpostească pe cei 50-60 de credincioşi, majoritatea pensionari, care au mai rămas la ţară. 2) Pentru activităţile de natură economică, şi BOR şi alte culte plătesc aceleaşi taxe precum societăţile comerciale. Inclusiv impozitul pe profit. Dacă, însă, acel profit este direcţionat către activităţi specifice cultului, inclusiv către opera social-filantropică, atunci acesta, în anumite condiţii, nu mai este impozitat. Este o facilitate asemănătoare celei acordate ONG-urilor. 3) Proprietăţile Bisericii sunt, în majoritate covârşitoare, lăcaşurile de cult şi terenul aferent. Imobile sacre şi, ca atare, inalienabile (nu se pot vinde). Catedrala Mântuirii Neamului este o necesitate liturgică pentru un oraş cu peste 1,5 milioane de ortodocşi. Faptul că unele instituţii, precum Consiliile Judeţene dintr-o ţară cu peste 85% ortodocşi, au fost solicitate să ajute la ridicarea acestui aşezământ de interes naţional nu este un fapt ilegal sau imoral. Şi nu obligă pe nimeni la nimic, drept dovadă că multe astfel de instituţii nu au alocat nici un leu pentru catedrală. A ajuta la construcţia unei biserici de anvergura acestei catedrale este o şansă istorică. Dacă Ştefan cel Mare, voievodul nostru sfânt, calcula – vorba cuiva – câte mămăligi poate face pentru soldaţii săi cu suma alocată ridicării Mănăstirii Putna, astăzi nu mai vorbeam despre acest adevărat “Ierusalim românesc”. 4) Biserica a asigurat, dintotdeauna, educarea tinerelor generaţii, funcţie de posibilităţi. Şcoala românească a şi apărut, de aceea, în tinda bisericilor. Acum, ea sprijină actul educaţional atât cât poate şi, mai ales, cât i se permite de către stat. Şcoala “Varlaam Mitropolitul” sau alte iniţiative de genul acesta sunt tocmai semnul că Biserica edifică, în continuare, şcoli (în condiţiile prevăzute de legislaţia actuală). 5) În Cipru, nu în Grecia, Patriarhul a arătat disponibilitatea de a pune averea Bisericii la dispoziţia statului spre a scoate ţara din criză. În România, lucrul acesta s-a făcut deja, de multă vreme. Mai întâi, pe vremea domnitorului Al. I. Cuza, apoi pe vremea comunismului. Or, în Cipru nu au existat astfel de masive preluări de bunuri bisericeşti de către stat, situaţia e cu totul alta acolo. Au mai rămas puţine proprietăţi în România faţă de ceea ce avea Biserica iniţial. Cele existente, abia pot susţine activităţile specifice, între care se numără şi sprijinirea celor aflaţi în nevoi. Numai la nivelul anului 2013, pentru sprijinirea activităţilor social-filantropice s-au alocat şi cheltuit, la nivelul Patriarhiei Române, 80.828.200 lei.
Efeminarea lui Alexandru
6) Veşmintele liturgice sunt aurii (simbolul harului dumnezeiesc), uneori, dar asta nu înseamnă că sunt și de aur. Mergeţi în orice magazin bisericesc sau atelier de croitorie specific şi vedeţi care este nivelul preţurilor (nu ţi se dă şi aur de banii aceia). Veşmintele au fost purtate, înaintea noastră, de oameni cu viaţă sfântă, şi au, fiecare piesă în parte, o semnificaţie teologică. În general, încă din perioada Vechiului Testament, lui Dumnezeu Îi este afierosit ceea ce este mai bun şi mai frumos. Iisus Hristos, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat, ne-a dat cea mai înaltă pildă de smerenie. Iar noi, când îmbrăcăm veşmintele liturgice, nu o facem spre slava proprie sau din iubire de fast, ci din respect faţă de Dumnezeul înaintea Căruia nu ne putem înfăţişa decât cu ce putem avea mai bun. Şi da, Iisus n-a mers cu Mercedesul, dar nu ştiu să fi existat în acea perioadă un mijloc de transport pe care Domnul să nu-l fi folosit (că a fost animal de povară sau corabie). Evident, oricărui slujitor al lui Dumnezeu i se cere, pe bună dreptate, decenţă în toate şi evitarea oricărui lux, a oricărei extravaganţe. Dar manifestarea credinţei nu este, în sine, limitată de numărul de cai putere ai unei maşini sau de faptul că mergi cu avionul în loc să mergi pe jos cale de mări şi ţări. 7) Nu trebuie să plătiţi nici un fel de slujbă, Biserica interzice preoţilor a solicita taxe pentru cununie sau botez. Atunci când cineva face parte dintr-o comunitate (parohie), el contribuie la bunul mers al lucrurilor pe măsura puterii sale financiare sau a bunăvoinţei (este acea “contribuţie” anuală). Dacă cineva nu are această posibilitate, nu trebuie discriminat, ci tratat la fel precum cel care, bogat fiind, acordă un sprijin mai consistent. Dimpotrivă, sunt multe situaţii în care preoţii (parohiile) ajută financiar familiile sărace, permanent sau în anumite momente. Mi-e greu să cred că o persoană se poate lovi de o astfel de “solicitare” de donaţie mergând la parohia de care aparţine, mai ales acolo unde este și cunoscută de preot şi implicată activ. 8) Fiind un botez programat mai demult, mă gândesc că preotul nu avea cum pune în program, tot la aceeaşi oră, şi o înmormântare. Asta nu înseamnă că nu se putea stabili un alt interval orar. Cât despre reacţia sa – nu o pot comenta decât după ce ascult şi cealaltă parte… La durere, este omeneşte să fim mai sensibili şi să dramatizăm chiar şi o simplă propunere de stabilire a unei alte ore (decât cea dorită) a unei slujbe de înmormântare.
Cazul Alexandrei nu este singular. Ea este, din punctul meu de vedere, o victimă a intoxicării care se practică în presă atunci când se pun tunurile pe Biserică. Este o diferenţă uriaşă între ceea ce se întâmplă pe teren, la firul ierbii, şi ceea ce apare, cel mai adesea, la TV despre Biserică şi despre slujitorii sau despre activitatea ei (cu excepţiile de rigoare). Sunt şabloane care se iau obsesiv, minciuni repetate până când publicul ajunge să creadă că i se prezintă adevărul. Numele acestei tinere, care este împovărată de unele experienţe personale, dar şi copleşită, mai ales, de ofensiva mediatică anticlericală şi anticreştină, îmi aduce aminte de filosoful Constantin Noica şi de al său îndemn:“Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Alexandru cel de azi nu mai este comandantul de trupe sovietice care “a lăsat neatinsă” o mănăstire din Moldova, părăsită de maicile ce s-au refugiat din calea cotropitorilor, şi care a lăsat acel bilet pe sfântul altar, cerând, în schimbul acestui gest de “biruitor nesigur”, rugăciune pentru sufletul său. El nu mai are bărbăţia de a păşi într-o biserică, până în locul cel mai sacru, spre a i se descoperi, acolo, adevăratul Chip, adevărata credinţă. Alexandru cel de azi stă în afara lăcaşului de cult, lipit cu ochii de sticla televizorului, şi-şi proclamă, de acolo, victoria, dreptatea, judecata… Când coboară în realitate nu o face decât pentru a obţine confirmări ale “adevărurilor” mediatice. În loc să-l întărească în capacitatea de alegere, libertatea politică i-a adus un soi de vlăguire, o stranie efeminare, iar Alexandru “al nostru”, a devenit, iată, o Alexandra. Să ne rugăm pentru această Alexandra și pentru toate Alexandrele. Pentru Alexandra cea rătăcită prin biblioteci sau cea care navighează pe internet, dornică să ştie, dar refuzând să trăiască. Pentru Alexandra care nu mai are curajul de a pleca pe drumul Damascului. Pentru Alexandra care voieşte să-L posede pe Dumnezeu într-un fel propriu, să-L scoată din “captivitatea” Bisericii şi să-L modeleze după chipul şi asemănarea ei. Dar şi pentru Alexandra care nu vrea să vorbească deloc cu Dumnezeul cel Viu, prea prinsă de dialogul său cu morţii (cu Darwin, cu Nietzsche…). Pentru Alexandra “corectitudinii politice”, pentru Alexandra de fiecare seară de la televizor, pentru Alexandra din România, din UE sau de prin lume. Rugaţi-vă pentru sora Alexandra!
Sursa: doxologia.ro
