Te plângi că te-ai plictisit de ocupaţia ta. Toate celelalte ocupaţii ţi se par mai bune. Şi eşti tulburat şi mâhnit că nu poţi să-ţi găseşti o ocupaţie mai bună. Multă vreme am stat pe gânduri până ce am luat condeiul ca să-ţi răspund. M-am pus cu gândurile în situaţia ta şi în ocupaţia ta. M-am aşezat cu închipuirea pe locul tău, în locomotivă, în duduit şi zarvă. Murdar şi transpirat tot, priveam cu însufleţire înainte, în spatele meu, un întreg popor în miniatură: bătrâni, părinţi, copii, prinţi, diplomaţi, funcţionari, ţărani, muncitori, zilieri. Toţi sunt apropiaţi în virtutea împrejurărilor şi toţi depind de mine. Stau de vorbă între ei sau cu gândurile lor. Fiecare îşi îndreaptă gândurile şi năzuinţele către staţia ultimă, spre care a pornit. Dar dacă va ajunge sau nu la staţia sa, asta depinde de mine, iar eu depind numai de Dumnezeu.
Ei nici nu îşi dau seama ce mult depind de mine. La mine nici nu se gândesc; şi nu mă cunosc. Şi tocmai asta mă bucură. Când am plecat din prima staţie, nimeni nu a venit să mă vadă şi să mă cunoască. Nimeni nu s-a întrebat: „Omul ăsta nu e cumva nebun, sau orb, sau beat? Iată, toţi ne-am încredinţat lui vieţile! El este omul cel mai important în acest oraş agitat, ai cărui locuitori devenim pentru o vreme”. Nimeni nu a ajuns la un asemenea gând; şi pe mine tocmai aceasta mă bucură nespus. Mă bucură că atâta popor şi-a încredinţat viaţa mie fără vreo cercetare – mie, celui ascuns în locomotivă, nevăzut, necunoscut. Şi, cutremurat de bucurie, încep să Îi dau slavă lui Dumnezeu:
O, Doamne, Mare şi Minunate! Slavă Ţie şi mulţumită că mi-ai dat viaţă şi minte şi o meserie atât de importantă! Mi-ai dat o meserie care seamănă foarte mult cu meseria Ta, Dumnezeule: fiindcă şi Tu, Doamne al meu, ascuns, nevăzut şi necunoscut, conduci un tren prin Duhul Tău cel Sfânt. Trenul Tău este uriaş; nenumăraţi sunt călătorii Tăi. Tu eşti Mecanicul de locomotivă al întregii lumi. Mulţi, mulţi călători nu se gândesc la Tine, nu cercetează taina fiinţei Tale, ci cu încredere se urcă în trenul Tău şi tot călătoresc. Şi asta trebuie să Te bucure, să Te bucure negrăit. Tu ştii unde vei da odihnă călătorilor Tăi, unde îi vei hrăni şi unde îi vei coborî din tren. Într-adevăr, ei nu ştiu mai nimic despre prima şi ultima staţie a minunatului Tău tren, dar se urcă plini de încredere şi cu încredere coboară – cu încredere în Tine, Cel ascuns, nevăzut, necunoscut.
De mii şi mii de ori Te slăvesc şi Îţi mulţumesc, şi mă închin Ţie, Atoatevăzătorule şi Atotputernice Făcător al meu şi Mecanic de locomotivă al meu. Numai în Tine mă bizui în toate primejdiile prin faţa cărora pluteşte acest tren al meu. Tu mă vei ajuta să-l duc până la ultima staţie fără se se piardă niciun călător.
Tânărul meu prieten, ce ocupaţie mai bună vrei? Oare este vreo ocupaţie mai bună decât a ta? Apostolul Petru prindea peşte, iar Pavel împletea corturi. Gândeşte-te cât de mare şi importantă este ocupaţia ta faţă de a lor, şi închină-te Proniei, care ţi-a încredinţat tocmai această ocupaţie.
Sănătate ţie şi binecuvântare de la Dumnezeu!
Extras din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi – scrisori misionare – Sfântul Nicolae Velimirovici.
