Pe măsură ce Cuviosul își mărea nevoințele, își înmulțea și diavolul atacurile. Erau atât de mari ispitele pe care le avea, încât, când a auzit că egumenul Mănăstirii Constamonitu, părintele Filaret, a spus într-o zi mâhnit: „Nu am avut nicio ispită astăzi, m-a părăsit Dumnezeu”, Părintele Paisie și-a zis în sine: „Să-i dau eu câteva de la mine!”. Apoi i-a spus ispititorului: „Dacă ești viteaz, mergi la părintele Filaret, nu la mine, care sunt neputincios”.
Într-o vreme, diavolul îi aducea gânduri de hulă, chiar și în vremea rugăciunii. Mergea îndată foarte neliniștit la părintele duhovnic Antim, care locuia în Mănăstirea Filotheu, și le mărturisea cu zdrobire de inimă. Părintele Antim, având experiență, îl sfătuia: „Nu te neliniști, aceste gânduri sunt ale diavolului. Din moment ce omul se întristează pentru gândurile urâte care îi trec prin minte în privința lucrurilor sfinte, înseamnă că nu sunt ale sale, ci vin din afară”. Părintele Paisie însă tot nu se putea liniști. Uneori îi veneau asemenea gânduri și în vremea slujbei. Atunci se ducea îndată la Paraclisul Cinstitului Înaintemergător, care se află înăuntrul Bisericii mari a mănăstirii. Și, în timp ce se închina la Icoana Sfântului, simțea o mireasmă. Se întorcea apoi la strana sa întărit și, de îndată ce îi veneau iarăși gânduri, mergea din nou la paraclis și iarăși răspândea mireasmă Icoana Cinstitului Înaintemergător. Aceasta s-a întâmplat de mai multe ori.
Odată însă, s-a întâmplat ceva care l-a făcut să înțeleagă limpede că aceste gânduri sunt demonice. În vremea Dumnezeieștii Liturghii, la Trisaghion, în vreme ce cânta și el încet „Sfinte Dumnezeule”, a văzut deodată intrând în Biserică o fiară mare cu cap de câine, care scotea flăcări pe gură și pe ochi. Fiara s-a îndreptat spre locul unde se afla el și a făcut niște gesturi de batjocură. Părintele Paisie s-a uitat în jurul lui să vadă dacă îl vedea și altcineva, însă ceilalți își vedeau de slujbă liniștiți. Când a mărturisit aceasta părintelui Antim, acela i-a spus: „Ei, l-ai văzut. El este. Acum te-ai liniștit?”.
Într-o noapte, l-a simțit pe ispititor ca o răsuflare femeiască la urechea sa. S-a tulburat mult, s-a sculat îndată, a aprins lampa și a început să cânte. Acesta era cel mai bun mod de a-l înfrunta pe diavol. Dimineața a mers să-i mărturisească aceasta părintelui Simeon, care i-a spus: „Cu atâta nevoință pe care o faci, nu se justifică o asemenea ispită. Se pare că există mândrie ascunsă. Așa că, bine ar fi ca, o vreme, să vii să-ți dau în fiecare zi mâncare gătită”. Părintele Paisie a primit cu smerenie. Mergea la părintele Simeon și îi ducea partea sa de alimente și lua în schimb mâncare gătită. Cercetându-se pe sine, a văzut că, într-adevăr, uneori îi spunea gândul că este ceva, că face ceva. „Mândria ascunsă”, spunea mai târziu, „este foarte vicleană, numai cel experimentat o poate înțelege, însă, când le dai celorlalți dreptul de a-ți face observații, aceasta ajută mult”.
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul – Editura Evanghelismos.
