Războiul sugrumă viaţa. El este tatăl dezastrului şi al morţii. În plus, şi aici rezidă caracterul său cel mai dramatic; războiul este o nenorocire obştească, depăşind în dureri nenorocirile personale.
Este situaţia bolilor trupeşti pe care medicul le caracterizează astfel: dacă două boli se întâlnesc într-un singur trup, numai boala cea mai gravă se face simţită, în timp ce boala mai puţin gravă se ascunde, acoperită de erupţia celei dintâi.
Tot aşa, relele războiului, covârşitoare prin durerile lor, fac pe oameni luaţi izolat, insensibili faţă de nenorocirile proprii. Războiul vine cu arme şi cai, cu fier ascuţit şi trâmbiţe răsunătoare, cu falange zburlite de lănci, cu scuturi unul lângă altul, cu coifuri mişcându-se înfricoşător prin panaşurile lor, cu atacuri, presiuni, încăierări, lupte, măceluri, fugă, urmărire, gemete, strigăte, pământ udat de sânge, morţi, călcaţi în picioare, răniţi, părăsiţi şi toate celelalte. În asemenea împrejurări are omul răgaz să-şi încline spiritul spre amintiri de lucruri plăcute? Amintirile plăcute nu sunt ele un adaos de nenorocire în momente de primejdie?
Sfântul Grigorie de Nyssa
