Recunoștință și mulțumire lui Dumnezeu pentru iubirea Sa milostivă

Duminica a 29-a după Rusalii (a celor zece leproși)

Apostol Coloseni 1, 12-18

Fraţilor, mulţumim cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină. El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul-Născut din morţi, ca să fie El Cel dintâi întru toate.


Evanghelia Luca 17, 12-19

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care au stat departe şi care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne! Şi, văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!


În Evanghelia Duminicii a 29-a după Rusalii (Luca 17, 12-19) se istorisește o minune, se prezintă vindecare de lepră, o boală infecţioasă şi de temut, ieri ca şi azi. Domnul Iisus Hristos vine la Ierusalim ca marele Pelerin în drum nu doar spre Ierusalimul istoric, ci El este Pelerinul izbăvirii spre culmele Golgotei, spre înălţimea Crucii, spre momentul sublim al iubirii Sale, în care Se dăruieşte, Se jertfeşte şi ne izbăveşte. Pe acest drum, care Îl conduce la moarte și la Înviere, Domnul Iisus întâlnește zece leproși, care-I ies în întâmpinare, se opresc la o anumită distanță, dau impresia că observă cu adevărat Legea (cf. Levitic 13, 45-46) și strigă din propria lor durere Acelui Om față de Care credința lor a intuit a fi un posibil mântuitor: „Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi!” (Luca 17, 13). Prin Hristos am învăţat că privirea lui Dumnezeu este o privire de iubire smerită şi milostivă. Nu există pentru om alt izvor de nădejde în afară de milostivirea lui Dumnezeu.

Pe Domnul Iisus Îl doare strigătul după ajutor al umanității și, răspunzând, le spune să meargă să se arate preoților, care, conform Legii, aveau sarcina de a constata o eventuală vindecare și de a elibera un certificat ce le permitea celor suferinzi să fie reintegraţi în societate şi apoi reabilitaţi să participe la cultul religios de la templu. În acest mod pedagogic, Domnul nostru Iisus Hristos nu Se limitează să facă o promisiune vindecătoare, ci pune la încercare sau testează credința lor. De fapt, în acel moment, cei zece încă nu sunt vindecați. Recapătă sănătatea în timp ce sunt pe drum, după ce au ascultat de cuvântul lui Iisus. Atunci, toți plini de bucurie se arată preoților ca apoi să plece mai departe în drumul lor, însă uitând pe Doctorul dumnezeiesc, adică pe Tatăl care i-a vindecat prin Iisus, Fiul Său devenit om.

Însă doar unul singur dintre ei, un samarinean, s-a oprit din drum şi s-a întors înapoi la Domnul Iisus, ca să-I mulţumească. Notează Evanghelistul Luca: „Văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu şi a căzut cu faţa la pământ, la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I” (v. 15). Samarineanul nu se mulțumește cu obținerea vindecării prin minunea credinței, ci face în așa fel încât această vindecare să ajungă la plinătatea sa duhovnicească, întorcându-se ființial ca să exprime propria mulțumire și recunoștință pentru darul primit, recunoscând în Iisus pe adevăratul Preot care, după ce l-a ridicat și l-a mântuit, poate să-l primească între ucenicii Săi. A cădea la picioarele lui Iisus şi a-I aduce mulţumire este un act cultic, de laudă. Aducerea de mulţumire Domnului Iisus nu este altceva decât o preamărire adusă lui Dumnezeu.

Dumnezeu este adevărata Liturghie, adevărata jertfă

A adora în Duh şi adevăr înseamnă a adora în comuniunea cu Acela care este adevărul, a adora în comuniune cu Trupul Său, în care Duhul Sfânt ne adună împreună ca sinaxă a iubirii Preasfintei Treimi. Samarineanul vindecat este atras și conștient întrucâtva de forţa de gravitaţie a iubirii lui Dumnezeu: faptul de a fi iubiţi de Dumnezeu şi răspunsul iubirii noastre ne atrag în „sus”, ne întoarcem cu mulțumire la Dumnezeu. Atunci, Domnul Iisus Hristos întreabă întristat: „Oare nu zece s-au curățat? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?” (vv. 17-18). Nu este un reproş sau o mustrare, ci expresia mâhnirii lăuntrice pentru faptul că ceilalţi n-au știut să profite de prilejul sfânt de a se vindeca pe deplin. Spunând aceasta, Domnul Iisus Se revelează ca adevăratul loc doxologic, adevăratul loc de închinare, adevăratul naos nefăcut de mână omenească, unde Se aduce cult lui Dumnezeu. El este adevăratul loc al mântuirii. De aceea, Domnul Iisus poate să-i spună celui care s-a întors şi I-a mulţumit: „Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit” (v. 19). Zece au fost curăţaţi fizic şi reabilitaţi socialmente, dar numai despre unul singur se poate spune din punct de vedere soteriologic că a fost deja salvat. Minunea l-a vindecat, credinţa l-a mântuit, merge până la capăt spre Iisus Hristos. Dumnezeu mântuiește acum în Domnul Iisus, Cel care se află într-o înaintare și progresie continuă spre drumul Său soteriologic de moarte şi de înviere pentru viaţa lumii. Din zece vindecaţi trupeşte, doar unul singur, unul de neam străin, un samarinean se întoarce şi continuă până la capăt drumul mistagogic de cunoaștere și apropiere de Iisus Hristos, de mântuire în Iisus Hristos. Ceilalţi au fost vindecaţi, dar au rămas sau și-au continuat același mers de a fi în drumul lor istoricește sau au continuat antropocentric și egocentric a viețui şi nu au ajuns să se apropie ontologic de Mântuitorul. De câte ori şi noi căutăm minunile lui Dumnezeu şi nu pe Dumnezeul mântuirii desăvârșite!

Samarineanul vindecat este un model de ucenic al Domnului Iisus, recunoscând în Iisus pe adevăratul Preot care, după ce l-a ridicat și l-a mântuit, poate să-l pună pe drumul mântuitor al vieții și să-l primească între ucenicii Săi. În întâlnirea cu El poate să experimenteze realmente faptul minunat al credinței: Cine crede nu este niciodată singur! De fapt, Dumnezeu, în Fiul Său, nu ne abandonează neliniștilor și suferințelor noastre, ci ne este aproape, ne ajută să le purtăm și dorește să vindece adâncul inimii noastre (cf. Marcu 2, 1-12). Vindecarea adâncului inimii este vindecarea vindecărilor. Iubirea este „firul de aur” (cf. Sfântului Dionisie Areopagitul), care leagă inima noastră de Dumnezeu, astfel încât inima să fie cuprinsă de sănătatea împărtășită de iubirea lui Dumnezeu, care devine singura călăuză, unicul factor al fiinţării sale.

După ce am ascultat Evanghelia vindecării celor zece leproşi, rămânem cu impresia că Sfântul Evanghelist Luca a voit să transmită ascultătorilor de atunci, de ieri, de astăzi și de mâine o serie de valențe spirituale pe care trebuie să le descifrăm dintr-o perspectivă antropocentrică și teocentrică în contextul istorisirii.

Există o lepră de care e cuprinsă toată lumea

Prima valență spirituală este o precizare universal antropologică: „Toţi oamenii sunt leproşi înaintea lui Dumnezeu, adică «bolnavi», din cauza păcatului”. Lepra era în Antichitate una din bolile cele mai răspândite, înfricoșate, dramatice şi temute. Deoarece această boală devastează trupul omului într-o măsură până la a-i desfigura chipul asemănării cu Dumnezeu, leprosul era considerat dintr-o perspectivă sumbră ca unul care a fost „pedepsit de Dumnezeu”. Prin pericopa biblică bogată în sensuri spirituale, Evanghelistul Luca vrea să spună acel adevăr mântuitor că „nu există persoană care, după ce şi-a denaturat sufletul prin păcat, să nu poată fi vindecată de Hristos, Doctorul veșnic”. De aceea primul lucru care trebuie făcut față de această stare de condiție spirituală și păcătoșenie umană este acela de a deveni conştienţi de propria mizerie spirituală, de propriul păcat care ne stăpânește, şi apoi a ne ruga lui Dumnezeu pentru darul vindecării, spunând: „Iisuse, învățătorule, fie-Ți milă de noi!” Cine nu devine conştient de mizeria sa lăuntrică, de propriul păcat și de propria păcătoșenie va socoti că este inutil, chiar de prisos, să se adreseze/roage lui Dumnezeu şi astfel nu se vindecă. Cine refuză doctorul spiritual refuză tratamentul spiritual. Cuvintele Evangheliei nu înseamnă nimic pentru acela care nu are dorinţa de a se elibera de-o „viaţă grosolană”. Dar trebuie să recunoaştem că tăria omului şi intenția sinceră a tuturor purificărilor sale nu sunt suficiente pentru a-l duce într-adevăr la înălţimea divinului, la înălţimea adecvată lui. Am fi disperaţi de noi înşine şi de propria noastră existenţă umană dacă nu L-am găsi pe Cel care face ceea ce noi înşine nu putem face, Cel care ne ridică la înălţimea lui Dumnezeu, în pofida întregii noastre condiții căzute: numai Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat de la Dumnezeu Tatăl pentru noi şi iubirea Sa răstignită, smerită și milostivă ne ia de mână şi ne conduce spre cele ale lui Dumnezeu. Doamne, Tu eşti Domnul măririi veşnice! Condu-ne la Tatăl, fiindcă Tu singur sălășluiești și domneşti în inima mea.

A doua valență spirituală ce se poate desprinde din pericopa evanghelică lucanică este faptul că între cei consideraţi drept cei din urmă ai societăţii – şi leproşii erau printre aceştia – există o solidaritate greu de întâlnit între alte categorii comunitare, între cei care nu se află în aceeaşi condiţie dramatică asemănătoare de suferință. Grupul de leproşi care îl întâlneşte pe Domnul Iisus este alcătuit din nouă evrei şi un samarinean. În acea vreme era de neimaginat ca un samarinean, adică unul considerat  străin şi eretic, să fie primit într-o comunitate chiar creştină, constituită numai din iudei. Totuşi, o asemenea situație inclusivă se poate întâmpla într-o comunitate de iudei leproşi, care-și schimbă mentalitatea refractară și exclusivistă prin experiența unei grele suferințe. Prin acest cadru de comuniune inclusivă a bolii incurabile, Sfântul Evanghelist Luca vrea să spună că adesea există mai multă credință vie, smerită și simplă, în rândul celor respinşi de societate decât între cei consideraţi a fi drept cele mai bune modele de urmat. De multe ori, Domnul Iisus Hristos scoate în evidenţă credinţa incompletă, imatură și superficială sau de-a dreptul inexistentă în viața acelora care se consideră „perfecţii zilei” doar pentru că iau parte la practicile cultice, liturgice şi care au mereu doar pe buze numele lui Dumnezeu. Aceste lucruri cu o trimitere implicită la o credință formală și bolnavă s-au întâmplat atunci, s-au întâmplat mereu și se întâmplă de secole, din păcate, până în zilele noastre. Reflectând cu luare aminte asupra sinelui nostru, prin pericopa lucanică lecturată astăzi, avem ocazia de a începe să trăim mai bine credinţa noastră, ca una mereu mulțumitoare, ca o virtute euharistică, în care mulțumirea, dăruirea și recunoștința să cuprindă viețile noastre.

Primim mulţumiri de la cine nu ne aşteptăm

A treia valență spirituală transmisă de Evanghelia Duminicii a 29-a după Rusalii stă în faptul că unul singur, doar unul, din cei zece leproşi vindecaţi de Domnul Iisus se întoarce ca să-I mulţumească. Subliniem unicitatea recunoștinței, particularitatea gestului unui străin care Îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Cel străin este cel care mulţumeşte, cel care spune: „Mulțumesc”. Străinii sunt respectaţi în toată Evanghelia, pentru că Evanghelia acceptă și-l îmbrățișează pe cel străin. Problema este de actualitate, mai ales în contextul migrațiilor și emigrărilor. Evident, nu toţi străinii sunt moralmente precum cei lăudaţi în lecturile liturgice ale textelor biblice, dar învăţătura Sfintelor Scripturi este clară: o comunitate care vrea să fie autentică evanghelic, care aspiră să se închine cu adevărat Dumnezeului Celui Viu, nu poate trăi practicând, proliferând și cultivând prejudecăţi la adresa străinilor. Dacă ar enunța orice gen de prejudecăți grave la adresa „celorlalți”, străini prin limbă, etnie și cultură fiind, ce comunitate creștină și chiar religioasă ar fi? Ce mărturie de credinţă și viață în Dumnezeu, Părintele tuturor oamenilor, ar putea da? A fi creştin nu înseamnă să ne convertim la o învăţătură, fie ea şi învăţătura despre sfinţenie; a fi creştini înseamnă să ne convertim la o Persoană! Hristos este Învăţătorul prin excelenţă, revelatorul şi revelaţia. Nu este vorba doar de a cunoaşte ceea ce El a învăţat, ci de a-L „cunoaşte pe Hristos”.

Din cele de mai sus reiese că Dumnezeu mântuiește acum în Iisus Hristos, Care este în drum spre Ierusalim, spre destinul său de moarte şi de înviere pentru viaţa lumii. Din zece leproşi vindecaţi, doar unul singur, unul de neam străin, se întoarce şi parcurge până la capăt drumul hristocentric început, drumul mistagogic, de inițiere în credința deplină, când i-a ieşit Domnului Iisus în întâmpinare împreună cu ceilalţi nouă. Samarineanul vindecat este un model de ucenic al Domnului Iisus. Merge spre Iisus până la capăt. Cultul eclesial, Tainele Bisericii și Sfânta Liturghie ne oferă prilejul de a învăţa să-L întâlnim pe Hristos, să umblăm împreună cu Hristos, să ne asemănăm cu Hristos până la capăt pentru a împărtăşi modul Său de viață. Ascultarea lecturilor liturgice cu inspirație biblică sau cu trimitere patristică, rugăciunea și cultul liturgic, comunitar au darul să reaprindă în noi asemănarea noastră cu Hristos.

A patra valență spirituală se referă la recunoştinţă, o virtute cu atât mai importantă cu cât nu știm să mulţumim în relaţiile imediate dintre noi, nu avem exerciţiul recunoştinţei, reciprocității, împreună-bucuriei. Faţă de cei cărora le datorăm ceva ne simţim mai degrabă stânjeniţi, decât în stare să le arătăm gratitudinea noastră. „Mulţumesc” pare deseori un cuvânt greu de spus. De fapt, nu este nimic mai minunat şi mai frumos decât a fi atinşi, surprinşi şi cuceriţi de Hristos. Nu este nimic mai frumos decât a-L cunoaşte pe El şi a comunica altora frumuseţea şi prietenia cu El. Câteodată ne este greu să fim deschiși față de frumuseţea oamenilor care ne înconjoară. Şi, în plus, am fost de prea multe ori răniți de nerecunoştinţa unor oameni cărora le-am schimbat viaţa în bine și nu ne mai așteptăm ca să ne spună „mulţumesc”. A spune „mulţumesc!” este un gest ce ţine de sănătatea noastră spirituală şi care ar trebui să vină spontan din inimă pentru darul sau binele primit. Samarineanul din pericopa lucanică devine un credincios convins, convins că „Dumnezeu singurul ajunge”, că El este unicul lucru necesar, pentru ca oamenii să nu moară când mor, ci toţi să aibă viaţă veşnică.

În schimb, de multe ori, avem impresia penibilă că ne găsim într-o lume în care predomină mai curând pretenţia de a primi decât gratitudinea pentru cele primite. Domnul Iisus nu cere recunoştinţă pentru Sine, ci pentru Dumnezeu Tatăl, celui care i se cuvine laudă şi doxologie pentru lucrările minunate pe care le-a făcut, copleşindu-ne cu iubirea Sa milostivă. Modul mulțumitor sau atitudinea recunoscătoare cere o inimă deschisă care ştie să vadă harul lui Dumnezeu şi mântuirea Sa pe care El o aduce în istoria omenirii. Modul euharistic de a fi al creștinului este darul care vede în fiecare persoană iubirea lui Dumnezeu, darul de a fi chemat să fie un misionar, unul trimis de Hristos pentru ca să facă lucrarea lui Dumnezeu în lumea de astăzi. Deosebirea dintre Biserică şi lume nu este aceea că una aparţine lui Hristos şi alta nu, ci că una ştie că-i aparţine cu mulțumire lui Hristos şi cealaltă nu ştie. Pentru cel ce este conştient că este strămutat în împărăţia luminii se declanşează o exigenţă și atitudine recunoscătoare înnoitoare, profund evanghelică, care este coerenţa de a se comporta ca adevărat fiu al luminii, care mulțumește pentru toate. O persoană euharistică va spune mereu: „Hristos este cu mine, Hristos în faţa mea, Hristos în spatele meu, Hristos Care mă ocrotește de sus, Hristos în ființa mea, Care mă îndrumă în pelerinajul meu, Hristos lângă mine, Hristos ajutorul meu, Hristos la dreapta mea, Hristos la stânga mea, Hristos totul pentru mine!”. Te rugăm, Doamne, Iubire care Te cunoști prin iubire, ca harul Tău să ne însoţească pururea, ca să nu încetăm niciodată de a mulțumi pentru binecuvântările Tale față de noi.

Arhim. Conf. Univ. Dr. Teofan Mada

Sursa: http://ziarullumina.ro


Puteți citi și:

Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici – Duminica celor zece leproşi

Total
303
Shares
Previous Post

Eminescu dorea o catedrală a mântuirii neamului

Next Post

Mândria și smerenia – IPS Athanasie de Limassol

Related Posts