Pr. Themistocle Murtzanos
Pentru care motiv prăznuim sărbătorile Bisericii? Pentru care motiv participăm la viața duhovnicească a Trupului lui Hristos? Răspunsul nu este de la sine înțeles. Și aceasta pentru că de obicei lipsește din ochii noștri, atât ai trupului, cât și ai sufletului, perspectiva credinței în Hristos, ca Cel Care S-a pogorât din Cer, după care S-a suit la înălțime și a luat împreună cu El robi și a dat daruri la oameni: „Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor”[1]. De obicei noi credem într-un Dumnezeu, Care este o Putere superioară, Creatorul lumii, Care în chip magic ne aude și dă soluții problemelor noastre, uneori ne pedepsește pentru greșelile noastre și cu Care vom putea comunica după ieșirea noastră din această lume. Însă pentru Biserica noastră, legătura omului cu Dumnezeu nu se limitează la o astfel de optică. Pentru că dacă rămânem în această părere, atunci tăgăduim marele eveniment: că Dumnezeu nu este impersonal, ci există în Trei Ipostase. Că dragostea Lui nu este numai generală, ci se manifestă prin continua Sa voință de a-l crea din nou pe om, de a-l naște din nou în Persoana lui Hristos și în aceeași clipă de a ne aduce aminte de prezența dragostei Sale în Taina Bisericii.
La Sărbătorile Bisericii, dar și în fiecare Duminică, ne amintim de pogorârea lui Hristos din Cer pe pământ. Rațiunea noastră nu suferă să se apropie de Taină, dacă am vrea să cugetăm la dimensiunile ei. Rămânem muți înaintea mărimii dragostei, smereniei și a pogorământului lui Dumnezeu. Pe de altă parte, ne apropiem de Taină, dacă ne aducem aminte de cuvintele lui Pavel. Căci nu numai că S-a pogorât pe pământ și S-a făcut om, ci după aceea S-a suit la Cer și împreună cu El a luat robi. Mai întâi moartea și după aceea pe toți oamenii care acceptă să fie robiți de dragostea Sa. Pe toți cei care nu consideră că viața lor se rezumă numai la această lume și timp. Și în aceeași clipă ne dă ca daruri „unitatea credinței și a cunoașterii Sale ca Fiu al lui Dumnezeu”[2], în lăuntrul Trupului lui Hristos, în Biserică. Pentru că Biserica este acel dar mai important și mai frumos, pe care ni l-a lăsat Hristos.
Suntem chemați să întrăm în Trupul lui Hristos, ca să conștientizăm unitatea pe care ne-o dă credința. Aceasta înseamnă că, dacă credem în Hristos, nu ne închidem în noi înșine, în „eul” nostru, în nevoile noastre, nici nu ne lăsăm cuprinși de răutatea altor oameni, nici de propria noastră împătimire, ci hotărâm să călătorim, având drept temelie certitudinea pe care ne-o dă Credința noastră în prezența și dragostea lui Hristos pentru noi. Hristos ne unește. Pentru Hristos ne aflăm în Biserică. Pentru Hristos biruim omul cel vechi care există înlăuntrul nostru, dar și suntem îngăduitori față de neputințele altor oameni. Hristos este măsura vieții noastre, iar nu oamenii, care de multe ori ne dezamăgesc, așa cum și noi îi dezamăgim. Fără credință nu poate exista unitate. Și credința merită orice jertfă, orice depășire a adevăratei sau a aparentei noastre dreptăți, pentru că nici noi nu suntem așa cum ne vor ceilalți, nici ceilalți așa cum îi vrem noi.
Totodată credința noastră ne dă posibilitatea să cunoaștem adâncimea greu de scrutat a dragostei Fiului lui Dumnezeu față de persoana noastră. Credința este ceea care ne face să-L vedem pe Hristos în persoanele celorlalți. Credința este aceea care ne face să cercetăm adevărurile Bisericii, să sărbătorim în vremuri grele și să nu cedăm la presiunea și stresul pe care lumea și grijile le grămădesc peste noi. Și de aceea toată viața Bisericii este o nesfârșită sărbătoare, care ne amintește de bucuria pe care dragostea lui Dumnezeu ne-o oferă, și că noi ne putem osteni ca această dragoste să devină propriul nostru mod de viață. Ca să-L recunoaștem pe Hristos ca sens și scop al vieții noastre și ca Cel Care ne va robi cu dragostea Sa, ca să ne ducă la Cer.
Hristos ne-a dat „parte”. Iar aceasta este Biserica, Evanghelia și sfințenia, prin care putem trăi credința ca pe o sărbătoare. Biserica, în care devenim membri ai Sinaxei euharistice, ai familiei lui Dumnezeu, și în care Îl întâlnim pe Dumnezeu și pe semenul nostru. Evanghelia, în care învățăm și ne aducem aminte ce vrea Dumnezeu de la noi. Și sfințenia, care ne arată lanțul tuturor celor care ne-au premers nouă în nevoință și credință și care se roagă pentru noi, astfel încât să nu fim biruiți de lume și de stăpânitorul acestei lumi, să nu alegem calea indiferenței sau a lepădării. Cu ajutorul acestor „părți” putem cunoaște de ce sărbătorim, de ce Biserica va rămâne cea care va da sens atât existenței noastre, cât și timpului nostru.
Pentru multă lume, datorită zgomotului, imaginilor, știrilor, realizărilor, dar și datorită problemelor, Biserica nu este atrăgătoare. Nici sărbătoarea. Căci ține puțin și numai ca un fapt al trecutului. Însă cel care alege persoana lui Hristos, trăiește bucuria sărbătorii ca începutul schimbării personale. Și este vremea să intrăm pe această cale, fiindcă este dovedit că numai ea dăinuiește, deoarece se bazează pe nesfârșita dragoste a lui Hristos, care robește inimile noastre și ne lasă daruri de viață veșnică. Iar pentru cel care începe, există certitudinea că nu va exista descurajare, ci nădejde și un continuu început nou de viață, atât în cea personală, cât și în cea socială. Și aceasta este tocmai ceea ce avem nevoie ca să trăim cu ADEVĂRAT.
