Când Domnul a coborât din Muntele Tabor, a venit tatăl unui copil lunatic și a căzut la picioarele lui Hristos și I-a spus:
– Doamne, mă rog Ție, miluiește pe fiul meu, căci este lunatic și pătimește rău. L-am dus la Ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Fie-Ți milă de noi și de este cu putință, ajută-ne!
Iar Domnul i-a răspuns:
– Dacă poți să crezi, că pot să-l vindec pe copilul tău, toate sunt cu putință celui care crede.
Acela, temându-se ca nu cumva să nu creadă cum trebuie și atât cât trebuie, ca să se vindece copilul său, spune Domnului cu lacrimi:
– Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Întărește-mi credința, ca să devină puternică, iar copilul meu să se vindece.
Și atunci Domnul a certat duhul cel necurat și după ce l-a scuturat cu putere pe copil, a ieșit din el, lăsându-l ca și mort. Hristos îl apucă de mână, îl ridică și-l predă vindecat tatălui său[1].
Și noi, atunci când avem cererile noastre, când avem nevoile noastre, când ne provoacă păcatul, ne provoacă patimile, ne strâmtorează, să îngenunchem cu toată inima și să strigăm – dacă este cu putință, rugăciunile noastre să fie însoțite de lacrimi – și cererile noastre vor fi ascultate de Dumnezeu. Vedem și pe David în Psalmul 140, care se cântă la Vecernie, că spune: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine”. Doamne, strigă către Tine, strig cu toată inima mea, din tot sufletul meu; să fie ascultate cuvintele rugăciunii mele, să vină în urechile Tale și împlinește cererile mele.
„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Cu adevărat, o asemenea rugăciune este cu neputință să nu fie auzită. Dar rugăciunile noastre – și mai ales ale mele – sunt cele care nu primesc răspuns. De ce? Fiindcă atunci când ne rugăm, mintea noastră nu este acolo.
Un popă idolatru a spus unor monahi:
– Când vă rugați Dumnezeului vostru, vă răspunde?
– Nu, au răspuns monahii.
– Mie îmi răspunde dumnezeul meu. Dacă nu vă răspunde, înseamnă că aveți gânduri rele.
– Cu adevărat așa este, au răspuns părinții.
Desigur, aceluia îi răspundea diavolul, dar părinții au văzut că spunea adevărul. Când ne rugăm, mintea noastră se răspândește pe ici-colo și nu știm ce spunem. Și de vreme ce noi nu înțelegem, cum să înțeleagă Dumnezeu rugăciunea noastră? De aceea e nevoie, atunci când ne rugăm, ca de mai înainte să conștientizăm păcătoșenia noastră, să o facem trăire și să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu cu smerenie și cu zdrobire de inimă. Iar când păcătoșenia ni se face simțământ al inimii, atunci încetează și răspândirea. Încetarea răspândirii va crea dispoziția pentru rugăciunea nerăspândită. Atunci cuvintele noastre vor avea răsunet.
Așa cum vedem la vameș și la fariseu. Fariseul făcea rugăciune mult mai multă decât vameșul și spunea: „Postesc, dau zeciuială…” și celelalte, dar nu sunt ca acest vameș nedrept, care face samavolnicii și atâtea altele[2]. Fariseul se credea drept, deoarece făcea faptele bune la exterior; postea, priveghea, făcea ca să fie văzut milostenie, făcea rugăciuni la colțurile ulițelor, unde ridica sus mâinile, își spăla mâinile înainte de a mânca și toate celelalte ale Legii și credea, potrivit conștiinței sale, că era foarte în regulă.
Vameșul nu făcea multă rugăciune. Ce spunea? „Milostiv fie mie, Doamne, păcătosului!” . Nu a spus multe lucruri, dar ce avea rugăciunea lui? Avea ceva deosebit. Care era aceasta? Recunoașterea că era un vameș, un păcătos. Vameșii pe atunci erau socotiți nedrepți și aveau împotriva lor acuzația de oameni păcătoși, de oameni de nimic, fiindcă răpeau. Prin urmare, sărmanul vameș își simțea nedreptățile. Cum ar fi putut ridica capul cel sărac și să spună: „Dau zeciuială din toate câte am, postesc de două ori pe săptămână sau fac fapte bune și atâtea altele”? Acesta văzându-și întunericul nedreptății și păcatului său, a căzut la pământ și nu îndrăznea să-și ridice privirea, fiindcă se socotea ultimul om, cel mai mare păcătos. Și totuși, această aplecare a grumazului, datorată faptului că nu îndrăznea să privească la înălțime, era deja o rugăciune, care a cutremurat tronul dumnezeieștii mile. Și a coborât, zice, vameșul îndreptat, iar fariseul osândit. Smerenia aceasta, această plecare a capului cu privirea în jos, rușinea pe care o simțea, mustrarea conștiinței, toate acestea au contribuit la faptul că el a coborât îndreptat, adică iertat de Dumnezeu.
Mai ales această pildă a vameșului ne dă învățătura, ne luminează calea, ne dă prilejul să cugetăm, să vedem cum se aude rugăciunea celui care se roagă. Să ne cercetăm puțin pe noi înșine și să vedem: când ne-am rugat și mintea noastră a cutreierat prin toată lumea, iar noi nu am înțeles defel ce am spus, am simțit vreo schimbare înlăutrul nostru? Am simțit uscăciune, ca și cum nu am fi făcut rugăciune. Acesta este răspunsul pe care l-am primit. Am cunoscut aceasta din practică. Când însă ca și vameșul ne vom ruga astfel, în genunchi, cu lacrimi, cu smerenie, cu cunoașterea de sine, să credem că rugăciunile noastre vor primi răspuns.
[1] Matei 17, 14-20; Marcu 9, 17-27; Luca 9, 37-43.
[2] Luca 18, 9-14.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
