– Gheronda, și cum să ajung să simt rugăciunea ca o necesitate?
– Trebuia să fi mers și tu în război ca să ne putem înţelege. În armată, în vreme de război, când eram în legătură continuă și „în neîntreruptă convorbire deschisă” cu Centrul, aveam mai multă siguranţă. Când comunicam din două în două ore, simţeam o nesiguranţă. Iar când comunicam numai de două ori pe zi, dimineaţa și seara, atunci ne simţeam fără sprijin. Cu cât mai mult se roagă cineva, cu atât mai multă siguranţă duhovnicească simte. Rugăciunea înseamnă siguranţă.
Dacă ne aflăm în legătură continuă și „în neîntreruptă convorbire deschisă” cu Dumnezeu, vom preîntâmpina orice rău. Odată, într-un autobuz era un monah[1] care se ruga cu ochii închiși. Toţi ceilalţi călători credeau că doarme. La un moment dat un camion, care venea din direcţie opusă, s-a izbit de un stâlp de curent electric, iar mașinile care veneau din ambele direcţii s-au ciocnit între ele, pricinuindu-se mare pagubă. Autobuzul însă s-a aflat la câţiva metri de drum, ca și cum ar fi fost luat de o mână nevăzută, și niciunul dintre pasageri nu a păţit nimic. Rugăciunea monahului i-a salvat.
– Gheronda, adeseori mirenii întreabă cum să se obișnuiască să se roage.
– Uite, mai demult, unii care voiau să devină monahi și aveau un caracter aspru, mergeau și se nevoiau pe stânci abrupte, în peșteri, în mormintele închinătorilor la idoli sau în locuinţele demonilor. Acolo treceau printr-o mulţime de primejdii – se temeau ca nu cumva să se desprindă stânca, urlau demonii etc. –, și frica îi silea să strige neîncetat: „Hristoase al meu, Maica Domnului”. Și astfel au dobândit obișnuinţa cea bună a rugăciunii neîncetate. Astăzi, datorită distracţiilor de noapte, drogurilor etc., mulţi dintre cei care conduc mașina își pierd controlul asupra lor înșiși. Așa că omul se duce la serviciu și nu știe dacă se mai întoarce sănătos acasă sau se va trezi schilodit în vreun spital. Aceasta nu-l silește să spună mereu: „Hristoase al meu, Maica Domnului”? Dacă mirenii ar fi pus în valoare primejdiile prin care trec, ne-ar fi întrecut pe noi, monahii, în rugăciune și ar fi evitat și primejdiile.
La Coliba mea a venit cineva foarte mâhnit pentru că din neatenţie a lovit un copil cu mașina. „Sunt vinovat”, spunea el. „Te rugai în acel ceas?”, l-am întrebat. „Nu”, mi-a răspuns. „Nu ești atât de vinovat că ai lovit copilul, i-am spus, pe cât ești de vinovat că nu te rugai”. Și i-am povestit următorul caz pe care îl aveam în vedere să i-l spun. Am cunoscut un funcţionar care ajunsese la înalte măsuri de virtute. Rostea neîncetat Rugăciunea lui Iisus la serviciu, pe drum și peste tot unde mergea. Rugăciunea îi devenise de-sine-lucrătoare și din ochii lui curgeau lacrimi de doxologie și de veselie. La biroul unde lucra, uda hârtiile cu lacrimi. Din această pricină se gândea să-și lase serviciul și să iasă la pensie. A venit la Coliba mea ca să mă întrebe ce să facă. „Nu pleca, i-am spus, iar când te vor întreba colegii tăi de ce plângi, tu să le spui: «Mi-am adus aminte de tatăl meu»”. Într-o zi, în timp ce conducea, i-a sărit dintr-odată un copil în faţa mașinii. Deși l-a aruncat cât colo ca pe un titirez, totuși copilul nu a păţit nimic. L-a păzit Dumnezeu, pentru că în acel ceas omul acesta se ruga.
[1] Mai târziu am aflat că a fost însuși Stareţul.
Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, editura Evanghelismos.
