Acest fericit tânăr [Cuviosul Luca din Elada, prăznuit la 7 februarie] avea dorinţă de mult timp să lase această lume mult tulburătoare şi să se ducă la liniştea monahilor, în nevoinţa monahicească. Deci, prin dorinţă ridicându-se spre aceasta, s-a sculat şi a ieşit din casă, neştiind nimeni. Apoi, lăsând Elada, s-a dus în Tesalia, dar pe drum l-au prins ostaşii care erau rânduiţi să prindă pe robii cei fugiţi de la stăpânii lor. Aceia, văzând pe tânărul îmbrăcat cu haine proaste şi socotindu-l rob fugit, l-au prins şi-l întrebau al cui rob este, unde şi încotro merge. Tânărul răspundea: “Sunt rob al lui Hristos şi merg pentru rugăciuni la Sfinţii Părinţi”. Dar aceia nu credeau cele spuse de dânsul, pentru că socoteau că-şi tăinuieşte înaintea lor starea lui de robie. De aceea băteau cu nemilostivire pe nevinovatul tânăr, apoi l-au închis în temniţă până va voi să spună al cui rob este şi cum a scăpat de la stăpânul său.
Dar această ispită se făcea fericitului tânăr de la urâtorul vrăjmaş, care făcea împiedicare scopului său cel bun, iar, după o vreme, sfântul a fost cunoscut de nişte oameni. Aceia, mărturisind despre dânsul, l-au slobozit din legături. Întorcându-se la casa sa, a răbdat cuvinte dosăditoare şi de ocară de la casnici. Dar robul lui Hristos nu mai puţin a răbdat bătăile şi spre Dumnezeu suspina ziua şi noaptea, ca El să binevoiască a duce la bun sfârşit scopul lui. De aceea şi-a câştigat degrab dorirea, în chipul următor: doi monahi din Roma cea veche au venit în satul acela, pe care, văzându-i Luca, îndată şi-a adus aminte de scopul său şi i s-a aprins inima de văpaia dragostei celei dumnezeieşti. Vorbind cu acei monahi, i-a întrebat unde merg, iar ei au răspuns că merg la Ierusalim şi s-a rugat deosebi fericitul Luca să-l ia şi pe el cu dânşii şi să-l facă părtaş cinului monahicesc. Ei se fereau să-l ia, pe de o parte, fiindcă era prea tânăr, având abia 17 ani şi era neobişnuit cu calea, iar, pe de altă parte, fiindcă se temeau de părinţii lui, ca să nu pătimească ceva rău când se vor înştiinţa despre plecarea lui şi când vor alerga după ei ca să-i ajungă. El le spunea că este sărac şi străin, nebăgat în seamă de nimeni: deci a înduplecat pe acei monahi ca să-l ia, însă au ieşit în taină cu dânsul din sat.
Mergând la Atena şi intrând în biserica cea prea slăvită de acolo, a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, s-au rugat şi s-au odihnit în mănăstire, iar monahii, ducându-se la Ierusalim, au lăsat pe fericitul Luca în acea mănăstire, zicându-i: “Aici, o! tânărule, este potrivit locul pentru scopul tău, aici vei putea să-ţi câştigi dorirea ta şi degrab, în frumoasa ceată a monahilor te vei număra”. Deci, dându-l în seama egumenului, s-au dus. Atunci egumenul, întrebându-l de multe ori de unde este şi de ce neam, nu putea să afle pentru că tânărul îşi tăinuia patria şi casa sa, vrând să nu fie ştiut de nimeni. Apoi egumenul, văzându-l cu obicei bun, blând, smerit şi ascultător, l-a îmbrăcat în mantie.
Maica lui se întrista foarte mult după dânsul, nesuferind despărţirea de iubitul său fiu, pe care-l avea ca pe o mângâiere a văduviei sale şi răcorire în necazuri. Ea plângea după dânsul cu amar, strigând către Dumnezeu şi zicând: “Vai mie, Doamne, Tu, martor al văduviei şi al sărăciei mele. Mai întâi m-ai mâhnit, luând de la mine prin moarte pe soţul, cu care m-ai unit prin însoţire, iar acum m-ai aruncat în primejdiile singurătăţii, care îmi sunt mai grele decât moartea. Acum şi pe acela, pe care l-am avut ca pe o răcorire în atâtea nevoi, din ochii mei l-ai depărtat şi nu ştiu unde aş putea să văd pe singura rază a vieţii mele, căci e drept a grăi ca David: el era lumina ochilor mei şi aceasta acum nu este cu mine. Care este pricina ducerii de la noi a copilului? Oare, eu îl opream ca să nu-ţi slujească neîncetat, Stăpâne? Oare, poruncindu-i lucrurile cele de casă, l-am făcut să treacă cu vederea şi rugăciunile cele obişnuite lui? Oare, l-am învăţat să aleagă cele trupeşti mai mult decât cele duhovniceşti, cele pământeşti decât cele cereşti şi cele vremelnice decât cele veşnice? M-am deprins de la părinţii mei ca nu numai trupului, ci şi sufletului să fiu maică, vrând să fie desăvârşit în fapte bune, pentru care cea mai multă vreme i-o însemnam pentru rugăciune, decât pentru slujba mea. Aceasta îmi era singura veselie, să văd pe iubitul meu fiu, deşi nu totdeauna, dar măcar uneori îmi era destul să aud de la vecini lauda bunului său obicei şi cu aceea să-mi mângâi mâhnitul meu suflet. Nu trece cu vederea, Împărate al tuturor, lacrimile ochilor mei şi binevoieşte a-mi lumina întunericul mâhnirii mele. Aceasta vei face când vei da ochilor mei de maică să-şi vadă iarăşi fiul ei iubit; atunci voi chema pe toţi la aflarea fiului meu, voi spune mărirea Ta şi Te voi preamări în toate zilele vieţii mele”.
Astfel văduva maică, în mâhnirea sa, rugându-se lui Dumnezeu, L-a plecat spre milă pe Cel ce este bun din fire şi pentru ceea ce-L ruga a câştigat. Domnul, Care pe toate le orânduieşte cu înţelepciune, a făcut ca egumenul mănăstirii aceleia, în care fericitul Luca se nevoia, să vadă în vis, plângând, pe aceea maică şi să audă de la dânsa nişte cuvinte ca acestea: “Pentru ce părinte ai mâhnit văduvia mea? Pentru ce ai adus rană la durerea mea? Pentru ce fără de milă mi-ai luat singura mângâiere a văduviei mele? Pentru ce ai răpit reazemul bătrâneţelor mele? Dă-mi-l degrab. Dă-mi lumina ochilor mei, dă-mi nădejdea mea, că nu voi înceta a mă apropia de Dumnezeul şi Împăratul tuturor, arătând ce strâmbătate mare sufăr”. Egumenul, înfricoşându-se de o vedenie ca aceasta în vis, de cuvintele cele auzite, mai întâi se gândea că este vreo nălucire deşartă şi înfiorare de la diavol, dar, când a văzut pe aceeaşi femeie arătându-i-se în vis noaptea a doua şi a treia şi a auzit de la dânsa aceleaşi cuvinte pline de mânie, a înţeles că nu este înşelăciune diavolească, ci arătare de la Dumnezeu.
Făcându-se ziuă, a chemat îndată pe tânărul Luca, ce era îmbrăcat în chipul monahicesc şi i-a zis cu mânie: “Ascultă tu, de ce ai gândit să tăinuieşti cele privitoare la tine şi n-ai vrut să spui, deşi te-am întrebat cine eşti şi de unde? De ce ai spus că nu ai părinţi, nici rudenii şi cum ai îndrăznit a te apropia către chipul monahicesc şi la vieţuirea cu noi, fiind cu totul plin de înşelăciune şi de minciună, precum mărturiseşte de tine chiar fapta ta? Dacă ai fi spus de la început adevărul, acum nu s-ar fi descoperit, fără voia ta, cele despre tine. Du-te de la noi şi din toate hotarele atenienilor şi te întoarce la aceea ce te-a născut, de către care sunt foarte dosădit, cu mare mâhnire, în trei nopţi de-a rândul”.
Grăind acestea egumenul, fericitul Luca s-a înfricoşat foarte şi stătea uimit, căutând în jos şi tăcând. Din ochi îi curgeau lacrimi, nevoind să se despartă de sfânta mănăstire. Atunci egumenul, văzându-i lacrimile şi smerenia, s-a umilit şi a început a vorbi cu blândeţe către dânsul, zicându-i: “Fiule, este peste putinţă a nu te întoarce la maica ta, în această vreme de acum. După aceea, îţi va fi neoprită vieţuirea în mănăstire. Te sfătuiesc aşa să faci, căci precum este arătat, rugăciunea ei este foarte puternică şi a înduplecat pe Dumnezeu şi rugăciunea ta o va împiedica prea mult”.
Fericitul Luca, auzind aceasta, n-a zis nimic împotrivă, s-a închinat, a cerut rugăciune şi binecuvântare de la egumen. Şi aşa, chiar nevrând, a ieşit din mănăstire şi a plecat către maica sa, în satul Castoria. Ajungând şi intrând în casă, a găsit pe maica sa tânguindu-se şi, văzându-l, se umplu de bucurie. Dar nu s-a repezit îndată să-l îmbrăţişeze ca o maică, ci mai întâi, viteaza femeie, temătoare de Dumnezeu, dându-I mulţumire Acestuia, că prin lucrarea Lui primeşte pe fiul cel iubit de care se lipsise, zicea: “Bine este cuvântat Dumnezeu, Care n-a depărtat rugăciunea mea şi mila Sa de la mine”. Astfel, Sfântul Luca, întorcându-se la maica sa prin dumnezeiască voie, îi slujea ca un fiu şi a petrecut la dânsa patru luni. Apoi, arzând cu duhul către Dumnezeu şi spre viaţa cea bună şi liniştită, a voit să se ducă iarăşi la mănăstire, dar acum nu-l mai oprea maica de la scopul cel bun nici nu-l împiedica din cale, pentru că ştia că fiului ei i se cade să cinstească mai mult pe Dumnezeu decât pe părinţi.
Sfântul Luca, având în calea sa rugăciunile ei, ca pe un bun povăţuitor, s-a dus la un munte de lângă mare, care se numea Ioanipetra, unde era biserica Sfinţilor Doctori fără-de-arginţi, Cosma şi Damian şi, făcându-şi acolo o chilie mică, a început a vieţui după Dumnezeu.
Extras din Vieţile Sfinţilor– Editura Sihăstria.
