12. De câte feluri este rugăciunea?
Dacă ținem seama de persoana care săvârșește rugăciunea, de numărul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face și timpul când se săvârșește, atunci deosebim două feluri de rugăciune: Rugăciunea particulară și rugăciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, cultul particular și cultul public comun.
13. Ce este rugăciunea particulară?
Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur, sau împreună cu ai săi, sau cu alți credincioși, în orice loc, în orice timp și citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni, sau chiar scoasă din taină inimii sale.
O astfel de rugăciune este cea făcută de Mântuitorul pe calea dintre Betania și Ierusalim (Luca 11, 1); cea făcută de Sfântul Apostol Petru pe acoperișul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea facută de vameș în templu (Luca 18,13); cea făcută de Sfinții Apostoli Pavel și Sila în temniță (Fapte 16, 25) și altele.
14. Ce este rugăciunea?
Rugăciunea este ridicarea minții și voii noastre către Dumnezeu. Evagrie Monahul zice că “rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu”. De aceea se cuvine ca atunci când stăm de vorbă cu Dumnezeu, adică atunci când stăm la rugăciune, să alungăm din gândul nostru orice grijă și să îndreptăm toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică, cugetul să gândească la El, ținerea de minte (memoria) să uite toate cele pământești, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie și de dragoste. Căci “cel ce iubește pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice gând pătimaș”. A cugeta la Dumnezeu numai, nu înseamnă rugăciune; că și demonii cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă.
15. Pentru ce este însoțită rugăciunea de unele semne văzute, precum semnul sfintei cruci, starea în genunchi, facerea de metanii, ridicarea mâinilor și altele?
În timpul rugăciunii ne închinăm, făcând semnul sfintei cruci, batem metanii, stăm în genunchi și altele, spre a spori evlavia noastră lăuntrică și a o face văzută.
16. Cum se face semnul sfintei cruci și ce zicem când îl facem?
Semnul sfintei cruci se face astfel: îndoim înlăuntru și lipim de podul palmei drepte degetul mic și inelarul, apoi împreunăm la un loc vârfurile degetelor gros, arătător și mijlociu de la aceeași mână și cu ele astfel împreunate ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept și pe umărul stâng.
Orice rugăciune se începe cu rostirea: “în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”, însoțită de semnul sfintei cruci, astfel: când zicem: “în numele Tatălui…” ne însemnăm pe frunte; când zicem: “Și al Fiului” ne însemnăm pe piept; când zicem: “Și al Sfântului Duh”, ne însemnăm pe umărul drept întâi și apoi pe cel stâng; și încheiem zicând: “Amin”.
Însemnarea cu semnul crucii este o deprindere creștinească foarte veche: chiar din timpul Sfinților Apostoli. Facem semnul crucii însoțind orice rugăciune rostită cu glas tare sau în gând și când trecem pe lângă biserică, pe lângă troiță; când începem și când sfârșim un lucru, ori, cum spune Tertulian ( 240): “La fiecare pas și la fiecare faptă ne însemnăm… cu semnul sfintei cruci”.
Când facem semnul sfintei cruci, să cugetăm la mărirea Celui Prea-Înalt, în numele Căruia îl facem. Drept aceea, să nu facem semnul sfintei cruci în grabă, oricât de mult am fi zoriți de treburi. După felul cum facem crucea văd ceilalți oameni cam ce loc are în inima noastră Dumnezeu.
17. Când ne însemnăm cu sfânta cruce, facem oare și o mărturisire de credință?
Fără îndoială. Făcând semnul sfintei cruci, mărturisim credința în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe cruce, și credința într-un Dumnezeu în trei ipostasuri. Într-adevar, când facem semnul sfintei cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, mărturisim un singur Dumnezeu în trei fețe dumnezeiești; iar semnul crucii ne aduce aminte ca Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a măntuit răstignindu-Se pe cruce. Asadar, semnul sfintei cruci este oarecum o învățătură pe scurt a credinței creștine. Biserica cinstește cu multă evlavie sfânta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, Duminica a treia din Postul Mare și pe 1 august) sunt închinate cinstirii Sfintei Cruci. Crucea, făurită din lemn sau din metal, frumos lucrată și împodobită, nu lipsește de pe nici o Sfântă Masă, din nici o biserică în care se slujeste Sfânta Liturghie. De asemenea nu lipsește niciodată de pe creștetul turlelor bisericilor și al clopotnițelor; iar în cimitirele noastre, cei răposați așteaptă învierea morților sub ocrotirea Sfintei Cruci. Vasele și odăjdiile sfințite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărțile bisericești sunt pline de tot felul de cântări în cinstea Sfintei Cruci. În multe locuri crucea este așezată la fântânile cu apă de băut și la răspântiile drumurilor. În sfârșit, și fapt foarte însemnat: a doua venire a Mântuitorului, când va veni să judece viii și morții, va fi prevestită prin arătarea “semnului Fiului Omului pe Cer” (Matei 24, 30), adică a crucii.
18. Ce dobândim când ne facem semnul Sfintei cruci?
Însemnându-ne cu semnul sfintei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu și om (Efes. 2, 16); ea ne ocrotește împotriva bântuielilor, ca și împotriva multor rele sufletești și trupești.
Semnul sfintei cruci este prin el însuși o binecuvântare dumnezeiască, iar “binecuvântarea este împărtășitoare de sfințenie, care alungă relele și aduce binele”, spune canonul 27 al Sfântului Vasile cel Mare.
1. Crucea ocrotește de relele trupești. Semnul crucii a cruțat de nimicire pe cei întâi născuți ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii și pe pragurile ușilor, pe lângă care îngerul morții a trecut fără să bată (les. 12, 7, 27), închipuia semnul crucii. Semnul crucii era semnul care vindeca pe cei mușcati de șerpi, fiindcă șarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el (Num. 31), preînchipuia semnul sfintei cruci (Ioan 3, 14).
2. Crucea alungă diavolii. Precum câinele fuge de bățul cu care a fost lovit, tot așa și dracul fuge de crucea care îi amintește ca prin ea a fost zdrobit. “Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavăza, arma și semn de biruință împotriva diavolului”; iar Biserica noastră cântă: “Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozește și se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei…”.
3. Semnul sfintei cruci, închipuind însăși crucea lui Hristos, ocrotește de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat crestinii de sub stăpânirea păgână. În anul 312 împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: “în acest semn vei invinge!”. Atunci el, punând acest semn pe steagurile și armatele castei sale, a ieșit biruitor din lupta cu Maxențiu. Rostirea “în acest semn invingem!” se potrivește foarte bine și semnului crucii cu care noi ne închinăm; că singură pomenirea crucii lui Hristos pune pe fugă pe vrăjmașii nevăzuți și ne întărește împotriva uneltirilor lor: “Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe fața voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o”. Mulți sfinți obișnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât semnul crucii și tot cu semnul crucii dărâmau creștinii idolii și capiștile lor, în timpul prigoanelor.
19. Când trebuie să facem semnul sfintei cruci?
Putem face semnul crucii oricând, dar mai ales înainte și după rugăciune, la culcare și la sculare, înainte și după masă, la intrarea și ieșirea din casă, înainte de începerea și după încetarea oricărui lucru și cu osebire când ispita dă navală asupra noastră; într-un cuvânt, în toate împrejurarile.
Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă; îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastra tot gândul patimaș, pentru o noapte liniștită; îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriți de împrăștierea și fuga gândului de la rugăciune; îl facem înainte de a începe lucrul și după ce l-am terminat, spre a cere ajutor, întâi, lui Dumnezeu și pe urmă, spre a-I mulțumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) mărturisește că cei dintâi creștini, ca și cei din vremea lui, obișnuiau să se închine făcând semnul crucii: înainte și în timpul treburilor, intrând și ieșind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, noi ne însemnăm fruntea cu semnul crucii”. Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul Sfintei Cruci se poate spune că împlinește cu prisosința cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Cor. 10, 31). Deci, să nu ne rușinăm de crucea lui Hristos.
