20. Ce înseamnă rugăciunea în genunchi, prosternarea cu fața la pământ, împreunarea mâinilor pe piept sau ridicarea brațelor, baterea de metanii și altele?
Îngenunchind la rugăciune, mărturisim evlavia, pocăința și puținătatea noastră înaintea lui Dumnezeu. Prosternarea sau căderea cu fața la pământ mărturisește umilința noastră în fața lui Dumnezeu. Prosternată cu fața la pământ s-a rugat Iudita înainte de a intra în tabăra vrăjmașilor (Iudit 9, 1), așa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor (Matei 26,39), așa așteaptă în tinda bisericii înainte de a fi tuns cel ce vine să primească chipul cel îngeresc (călugăresc).
Metania, care este o îngenunchere și o ridicare repede, făcând semnul crucii, mărturisește că prin păcat am căzut, iar prin întruparea lui Hristos iarăși ne-am ridicat. Metania este de două feluri: mare și mică. Cea mare este o închinare până la pământ, cu îndoirea genunchilor, și prin ea cinstim sau adorăm îndurarea dumnezeiască, iar metania mică, o înclinare adâncă a trupului până ce mâna stângă atinge pământul; prin ea cinstim milostivirea Sfinților. Încrucișarea mâinilor pe piept mărturisește ridicarea lăuntrica a inimii la Dumnezeu. Ridicarea brațelor în sus mărturisește dragostea față de Dumnezeu și unirea prin rugăciune cu Hristos cel răstignit pe cruce. Sfântul Apostol Pavel poruncește “ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără de mânie și fără șovăire” (I Tim. 2, 8). Așa s-a rugat Moise în vremea luptei cu amaleciții (Ies. 17, 2-12); așa Solomon la sfințirea templului (11 Cron. 6,12), așa se roagă preoții la Sfânta Liturghie înainte de ieșirea cu Sfintele Daruri și înainte de prefacerea Sfintelor Daruri.
La rugăciunea de obște și pentru toți, care se face în biserică, adică la sfintele slujbe, este oprită metania mare Duminica și în timpul de la Învierea Domnului până la Rusalii.
21. Cum trebuie să ne rugăm: cu glas tare sau în gând?
Ne putem ruga în gând, cu glas tare, ori chiar în amândouă felurile în timpul uneia și aceleiași rugăciuni. Cineva se poate ruga și mergând, sau în decursul treburilor, fără ca alții să bage de seamă. Aceasta se cheamă rugăciune în gând și este obișnuită acelora care, din felurite pricini, nu se pot ruga altfel. Rugăciunea rostită cu glas tare are însemnătatea ei; ea dă pe față simțămintele lăuntrice ale omului (Matei 12, 34) și face legătura cu ceilalți fii ai Bisericii și frați întru Hristos, întărind credința comună. Acest fel de rugăciune e și folositor și la locul lui, pentru că omul fiind alcătuit din suflet și din trup, amândouă au datoria să laude pe Dumnezeu (Osie 14, 3).
Rugăciunea rostită cu glas tare răscolește simțirea inimii și sporește evlavia atât în cel ce o rostește, cât și în cel ce o ascultă. În sfârșit, rugăciunea cu glas tare, făcută de mai mulți laolaltă, cheamă și mai puternic pe Dumnezeu, precum a zis Mântuitorul: “Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20).
22. Are vreun preț rugăciunea făcută numai cu buzele, precum și semnele și mișcările văzute, care nu corespund cu mișcarea inimii?
Rugăciunea celui ce se roagă numai cu buzele nu are putere.
Pentru rugăciunea făcută numai cu buzele a mustrat Mântuitorul pe farisei: “Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). De asemenea, dacă semnele și mișcările văzute ce însoțesc rugăciunile nu răspund unei stări de adâncă simțire a noastră, aceste semne și mișcări sunt de nimic. Cel care bate metanii după metanii, se bate în piept și face alte lucruri de felul acesta, fără nici un fel de tresărire lăuntrică, este un fățarnic. Dumnezeu cere să ne închinăm Lui cu duhul și cu adevărul (Ioan 4, 23).
