Preot Sorin Croitoru
S-a dus la preot o creștină
Să-i ceară câteva cuvinte,
Sperând s-o scoată la lumină
Acel bătrân și sfânt părinte..
Și-n Taina Sfintei Spovedanii
Își spuse calm, ca-n mănăstire,
Păcatele făcute-n anii
Când nu știa de mântuire,
Iar când primi și dezlegare,
Cum după regulă se face,
Ea îndrăzni cu-o întrebare
Ce nu-i dădea în suflet pace:
“De ce nu îmi primește Domnul
Nicicând, smerita rugăciune?..
Mă rog de mă apucă somnul,
Dar simt în suflet uscăciune..
În ruga mea eu sunt atentă
Și suflet pun și râvnă multă..
Sunt harnică și insistentă
Și totuși Domnul nu m-ascultă”!
“Te rog să îmi descrii mai bine,
Să înțeleg din ce pricină
Nu-i pasă Domnului de tine,
De nu Îi vezi a Sa lumină..
Deci ca să-mi fac eu o idee
Despre această uscăciune,
Te rog să-mi spui acum, femeie,
Cum faci tu sfânta rugăciune”.
“Mă rog, mă rog, sfințit părinte,
Mă rog pe zi, mă rog pe seară,
Și totdeauna înainte
Aprind trei lumânări de ceară”.
“Dar tu privești icoana sfântă”?
“Nu pot, căci eu mă uit în carte
Și-n timp ce gura mea cuvântă,
Nu pot privi în altă parte.
Citesc, părinte, la Psaltire
Și acatiste cât de multe,
Citesc cu multă dăruire,
Sperând ca Domnul să m-asculte,
Dar inima mi-e împietrită,
Iar mintea, tulbure și rece..
Să fie, oare, o ispită?..
Nu înțeleg ce se petrece”!
“Nu-i bun, făcu bătrânu-n sine,
Cu degetul adus la tâmplă..
Să fii atentă-acum la mine,
Că-ți zic, femeie, ce se-ntâmplă:
Te rogi cu multă hărnicie,
Dar rugăciunea ți-e greșită,
Degeaba ți se pare ție
Că treci prin nu știu ce ispită..
Cum poți vorbi cu o persoană,
De nu-i încrucișezi privirea?..
Și cum privești tu spre icoană,
Când nici nu-ți întrerupi citirea?..
E cât se poate de firească
Citirea rugăciunii sfinte,
Dar dacă vrei să îți vorbească
Hristos în inimă și-n minte,
Mai lasă cartea deoparte
Și mai privește spre icoană,
Spre Domnul, nu în altă parte,
Căci El e-acolo, în persoană”!
“Nu înțeleg, sfințit părinte..
Să mă lipsesc de rugăciune
Și să privesc fără cuvinte,
Sperând în nu știu ce minune”?!
“Prin rugăciunile citite
Abia se dezmorțește gândul,
Apoi trăiri nebănuite
Să știi că își așteaptă rândul!
Cuvântul meu nu-l poți pricepe
Acum, când ești pe prima treaptă;
Să urci întâi, și vei începe
Să vezi că vorba mea e dreaptă.
E necesară, deci, citirea
Doar pân’ ce mintea se urnește.
Apoi, de vrei să-I simți iubirea,
Spre Domnul nostru tu privește”!
Creștina noastră-apoi se duse
Să-și caute de mântuire..
Făcu așa precum îi spuse
Bătrânul la Mărturisire;
Nu mai citea din cărți hectare,
Ci numai câteva minute,
Doar rugăciuni începătoare
Și ce putea s-o mai ajute..
Apoi simțea un dor fierbinte,
Un dor ce nu îl mai simțise
În viața ei de mai ‘nainte,
De Cel ce pentru ea murise
Și Îi privea icoana blândă,
Iar El îi întâlnea privirea,
Apoi în inima-i plăpândă
Hristos Își arăta mărirea..
