În primii ani ai slujirii sale de duhovnic a locuit la Fundația Sfinții Trei Ierarhi. Se întâmpla de multe ori ca, după o zi istovitoare, să urce cu multă greutate scările ce duceau la camera sa ținându-se de balustrada scării. Odată ne-a spus:
– Mi-a șuierat vicleanul la ureche: „Acum ești obosit. De ce să mai faci Pavecernița? Nu vei înțelege nimic. Ai s-o faci mecanic”. Și eu am răspuns: „Dacă n-o fac deloc, toată biruința va fi a ta. Dacă o fac fie și așa, mecanic, o jumătate de biruință va fi a mea”. Și a făcut-o.
*
După prima sa operație a spus:
– Am rugat pe Dumnezeu cu tărie să prelungească viața mătușii mele Alexandra ca să nu am întristare peste întristare . Am înțeles însă că Domnul nu m-a ascultat.
– Cum ați înțeles, Părinte?
– Când rugăciunea mea este primită, limba mea merge ca apa. Când însă nu este ascultată, încurc cuvintele.
*
După mai multe ore de spovedanie obositoare se întorcea seara acasă și, înainte de a se așeza, privea pe Domnul răstignit și zicea: Vezi smerenia mea și osteneala mea și-mi iartă toate păcatele mele .
*
Îi plăcea foarte mult troparul: Ce vom răsplăti Domnului… de la Laudele glasului 7. De aceea, a rân¬duit ca el să se cânte în mănăstire în fiecare zi, după încheierea Pavecerniței.
I se revărsa, de asemenea, inima sa de recunoș¬tință când spunea: căci se biruiește toată cântarea… de la Acatistul Bunei-Vestiri. Când în cele mai de pe urmă ale sale nu-și mai putea face singur pravila de rugăciune și ruga pe fiii lui duhovnicești să i-o citească, îi punea să repete de două ori condacul acesta.
*
Odată a avut o discuție îndelungată cu fiii lui duhovnicești – clerici, dacă trebuie să hirotonească pe un oarecare diacon în preot atunci, în perioada aceea, sau mai târziu. Discuția n-a adus niciun rezultat. Atunci i-a chemat pe toți în Biserică. Acolo pe Sfânta Masă a tras la sorți, lucru care obișnuia să-l facă după o rugăciune fierbinte, ca Dumnezeu să-Și arate voia Sa.
Atunci cineva a intervenit spunând:
– Părinte, firesc ar fi să facem rugăciune toată noaptea și dimineața să tragem la sorți.
– Fiule, Dumnezeu nu ia în considerare lungimea rugăciunii, ci căldura ei.
Și îndată a căzut în genunchi, și-a înălțat mâinile înaintea Sfintei Mese. Toți au făcut la fel și s-au rugat cu căldură. În continuare, l-a chemat pe candidat să tragă un sorț. După rezultatul care a arătat voia lui Dumnezeu, Starețul a adăugat:
– Am avut o vestire lăuntrică că așa va fi.
*
De multe ori, noaptea târziu, îl găseau în genunchi înaintea Domnului Răstignit. Ne vedea că avem nevoie de el și ne făcea semn să așteptăm sau spunea: „Așteaptă, fiule!”. Prezența noastră nu-l deranja. Continua să mulțumească sau să arate problemele sale Domnului, ca și cum ar fi fost singur, după care asculta cu bucurie cererile noastre.
Altă dată, iarăși, n-a răspuns imediat. Am repetat cererea noastră. La fel. După aceea am înțeles că se ruga cu metaniile. Nu răspundea dacă mai întâi nu termina.
*
Odată a spus unui fiu al său duhovnicesc, care se comporta urât:
– Acum îmi explic de ce te porți așa. Nu te-am pomenit în mod special în rugăciunea mea. Dar începând din această seară o voi face.
*
Cu mulți ani înainte a venit o soră la Stareț, să-l întrebe ceva despre Rugăciunea minții. Acela, cu smerenia ce-l caracteriza, îi spuse:
– Eu sunt om care trăiesc în lume. Sunt într-adevăr cleric necăsătorit, dar vei face bine să ceri sfatul vreunui părinte athonit.
Și-l numi pe unul, despre care auzise că se nevoia în Rugăciunea minții împreună cu ucenicii săi.
Sora îi răspunse:
– Părinte, dar tocmai acela m-a trimis la Sfinția Voastră.
*
Odată un fiu duhovnicesc de-al său s-a îmbolnăvit „de moarte”. Starețul, cercetându-l, i-a citit o rugăciune specială pentru bolnavi. După plecarea Părintelui Epifanie, bolnavul s-a ridicat într-un chip minunat și s-a vindecat cu desăvârșire. Toți casnicii au atribuit însănătoșirea lui minunată rugăciunii Starețului. Când a aflat de faptul acesta, el însuși a spus unuia din fiii săi duhovnicești, care era cleric:
– Soția și rudele lui spun că eu l-am făcut bine. Într-adevăr, în timp ce citeam rugăciunea, am simțit că a ieșit oarecare putere din mine. Dar e greșit să spună că l-am vindecat eu. Dumnezeu l-a făcut bine. Pentru care, să fie binecuvântat Numele Lui!
*
– Părinte, niciodată nu v-am văzut să pomeniți la Proscomidie nume scrise pe hârtie. Țineți minte pe toate rudele și pe toți fiii duhovnicești? De pildă, pe mine mă țineți minte?
– Numai pe tine, fiule? Și alte zeci de nume. Și de multe ori pe fiecare cu problemele lui. Vrei să-ți enumăr pe toți cei de dinaintea ta?
– Nu, nu!… Dar cam câți pomeniți?
– Mai mult de trei sute. Gândește-te că odată, văzându-mă Preasfințitul Meletie (Mitropolitul Nicopolei) mi-a spus în glumă: „Tu îl întreci și pe Sfântul Policarp…”.
Și explică:
– Sfântul Policarp cu puțin înainte de martiriul său a cerut de la soldații care îl prinseseră să-i îngăduie să se roage. Și a făcut-o „pomenind pe toți și pe cei pe care niciodată nu i-am văzut, mici și mari, slăviți și neslăviți și pe toată Biserica sobornicească” (Viețile Sfinților).
Extras din cartea Crâmpeie de viață – Arhim. Epifanie Teodoropulos, Editura Evanghelismos.
