Rugător

În primii ani ai slujirii sale de duhovnic a locuit la Fundația Sfinții Trei Ierarhi. Se întâmpla de multe ori ca, după o zi istovitoare, să urce cu multă greutate scările ce duceau la camera sa ținându-se de balustrada scării. Odată ne-a spus:

– Mi-a șuierat vicleanul la ureche: „Acum ești obosit. De ce să mai faci Pavecernița? Nu vei înțelege nimic. Ai s-o faci mecanic”. Și eu am răspuns: „Dacă n-o fac deloc, toată biruința va fi a ta. Dacă o fac fie și așa, mecanic, o jumătate de biruință va fi a mea”. Și a făcut-o.

*

După prima sa operație a spus:

– Am rugat pe Dumnezeu cu tărie să prelungească viața mătușii mele Alexandra ca să nu am întristare peste întristare . Am înțeles însă că Domnul nu m-a ascultat.

– Cum ați înțeles, Părinte?

– Când rugăciunea mea este primită, limba mea merge ca apa. Când însă nu este ascultată, încurc cuvintele.

*

După mai multe ore de spovedanie obositoare se întorcea seara acasă și, înainte de a se așeza, privea pe Domnul răstignit și zicea: Vezi smerenia mea și osteneala mea și-mi iartă toate păcatele mele .

*

Îi plăcea foarte mult troparul: Ce vom răsplăti Domnului… de la Laudele glasului 7. De aceea, a rân¬duit ca el să se cânte în mănăstire în fiecare zi, după încheierea Pavecerniței.

I se revărsa, de asemenea, inima sa de recunoș¬tință când spunea: căci se biruiește toată cântarea… de la Acatistul Bunei-Vestiri. Când în cele mai de pe urmă ale sale nu-și mai putea face singur pravila de rugăciune și ruga pe fiii lui duhovnicești să i-o citească, îi punea să repete de două ori condacul acesta.

*

Odată a avut o discuție îndelungată cu fiii lui duhovnicești – clerici, dacă trebuie să hirotonească pe un oarecare diacon în preot atunci, în perioada aceea, sau mai târziu. Discuția n-a adus niciun rezultat. Atunci i-a chemat pe toți în Biserică. Acolo pe Sfânta Masă a tras la sorți, lucru care obișnuia să-l facă după o rugăciune fierbinte, ca Dumnezeu să-Și arate voia Sa.

Atunci cineva a intervenit spunând:

– Părinte, firesc ar fi să facem rugăciune toată noaptea și dimineața să tragem la sorți.

– Fiule, Dumnezeu nu ia în considerare lungimea rugăciunii, ci căldura ei.

Și îndată a căzut în genunchi, și-a înălțat mâinile înaintea Sfintei Mese. Toți au făcut la fel și s-au rugat cu căldură. În continuare, l-a chemat pe candidat să tragă un sorț. După rezultatul care a arătat voia lui Dumnezeu, Starețul a adăugat:

– Am avut o vestire lăuntrică că așa va fi.

*

De multe ori, noaptea târziu, îl găseau în genunchi înaintea Domnului Răstignit. Ne vedea că avem nevoie de el și ne făcea semn să așteptăm sau spunea: „Așteaptă, fiule!”. Prezența noastră nu-l deranja. Continua să mulțumească sau să arate problemele sale Domnului, ca și cum ar fi fost singur, după care asculta cu bucurie cererile noastre.

Altă dată, iarăși, n-a răspuns imediat. Am repetat cererea noastră. La fel. După aceea am înțeles că se ruga cu metaniile. Nu răspundea dacă mai întâi nu termina.

*

Odată a spus unui fiu al său duhovnicesc, care se comporta urât:
– Acum îmi explic de ce te porți așa. Nu te-am pomenit în mod special în rugăciunea mea. Dar începând din această seară o voi face.

*

Cu mulți ani înainte a venit o soră la Stareț, să-l întrebe ceva despre Rugăciunea minții. Acela, cu smerenia ce-l caracteriza, îi spuse:

– Eu sunt om care trăiesc în lume. Sunt într-adevăr cleric necăsătorit, dar vei face bine să ceri sfatul vreunui părinte athonit.

Și-l numi pe unul, despre care auzise că se nevoia în Rugăciunea minții împreună cu ucenicii săi.

Sora îi răspunse:

– Părinte, dar tocmai acela m-a trimis la Sfinția Voastră.

*

Odată un fiu duhovnicesc de-al său s-a îmbolnăvit „de moarte”. Starețul, cercetându-l, i-a citit o rugăciune specială pentru bolnavi. După plecarea Părintelui Epifanie, bolnavul s-a ridicat într-un chip minunat și s-a vindecat cu desăvârșire. Toți casnicii au atribuit însănătoșirea lui minunată rugăciunii Starețului. Când a aflat de faptul acesta, el însuși a spus unuia din fiii săi duhovnicești, care era cleric:

– Soția și rudele lui spun că eu l-am făcut bine. Într-adevăr, în timp ce citeam rugăciunea, am simțit că a ieșit oarecare putere din mine. Dar e greșit să spună că l-am vindecat eu. Dumnezeu l-a făcut bine. Pentru care, să fie binecuvântat Numele Lui!

*

– Părinte, niciodată nu v-am văzut să pomeniți la Proscomidie nume scrise pe hârtie. Țineți minte pe toate rudele și pe toți fiii duhovnicești? De pildă, pe mine mă țineți minte?

– Numai pe tine, fiule? Și alte zeci de nume. Și de multe ori pe fiecare cu problemele lui. Vrei să-ți enumăr pe toți cei de dinaintea ta?

– Nu, nu!… Dar cam câți pomeniți?

– Mai mult de trei sute. Gândește-te că odată, văzându-mă Preasfințitul Meletie (Mitropolitul Nicopolei) mi-a spus în glumă: „Tu îl întreci și pe Sfântul Policarp…”.

Și explică:

– Sfântul Policarp cu puțin înainte de martiriul său a cerut de la soldații care îl prinseseră să-i îngăduie să se roage. Și a făcut-o „pomenind pe toți și pe cei pe care niciodată nu i-am văzut, mici și mari, slăviți și neslăviți și pe toată Biserica sobornicească” (Viețile Sfinților).

Extras din cartea Crâmpeie de viață Arhim. Epifanie Teodoropulos, Editura Evanghelismos.

Total
159
Shares
Previous Post

Dumnezeu Își începe plimbarea matinală pe străzile cartierului

Next Post

A început sezonul nunților

Related Posts