– Gheronda, dacă este binecuvântat, aș vrea să-mi explicaţi ceva de la Isaac.
– De la cine? De la Părintele Isaac? „De la Sfântul Isaac” să spui. Când vorbim despre Ieromonahul Isaac, spunem „Părintele Isaac”, iar Sfinţilor să le spunem pe nume? Nu se potrivește. Nu poţi să te rogi, de pildă, la Sfântul Gheorghie și să spui: „Gheorghie al meu, împlinește-mi dorinţa aceasta!”. Asta înseamnă obrăznicie. Mai demult i-am dat unui mirean o bucăţică din Sfintele Moaște ale Sfântului Arsenie și apoi acela spunea: „Arsenie, Arsenie…”. De unde și până unde?
– Nu cumva, Gheronda, o făcea din simplitate?
– Simplitate este aceasta? Niciunui om, dacă ar fi fost mai mare decât el, n-ar fi trebuit să-i vorbească astfel. Și tatăl lui să fi fost, tot nu ar fi trebuit să vorbească astfel. Chiar și cu doi ani să fi fost mai mare decât el, tot nu ar fi fost potrivit, de vreme ce Sfântul Arsenie era cleric. Cu atât mai mult acum când este Sfânt. Și la fel se adresa și când le vorbea altora despre Sfântul Arsenie. Nu avea nici respectul elementar.
– Gheronda, nu se poate să se adreseze cineva astfel unui Sfânt din adevărată simplitate, fără ca aceasta să i se socotească obrăznicie?
– Ca să vorbească astfel cu Sfinţii, trebuie să fi ajuns la o înaltă stare duhovnicească. Trebuie să fi ajuns la îndrăznirea cea sfântă, izvorâtă din multa evlavie și simplitate. Unele suflete simple, care sunt ca niște copii mici, pot să-I spună lui Dumnezeu cu simplitate și nevinovăţie de copil: „Dumnezeul meu, trebuie să-mi dai aceasta! De ce nu-mi dai?”. Vă aduceţi aminte că în „Părinţi Aghioriţi” am scris despre un părinte care avea simplitate copilărească? Când a secat fântâna de la chilia lor, a legat Icoana Sfântului Nicolae cu o frânghie, a coborât-o în fântâna seacă și i-a spus Sfântului cu multă simplitate: „Sfinte Nicolae, să urci odată cu apa, dacă vrei să-ţi aprind candela. Vin la chilie atâţia oameni și nu avem să le dăm puţină apă rece”. Și îndată apa a început încet-încet să urce, iar Icoana Sfântului Nicolae plutea deasupra apei. A luat-o, a sărutat-o și a dus-o în Biserică[1]. Însă acela care se adresează cu îndrăznire lui Dumnezeu sau Sfinţilor, dar nu a ajuns la o astfel de stare duhovnicească, are obrăznicie și-L întărâtă pe Dumnezeu.
– Gheronda, când priveghez în chilia mea în ajunul prăznuirii unui Sfânt la care am evlavie, ce mă ajută ca să-l simt mai mult pe Sfânt?
– Să citești mai întâi Sinaxarul Sfântului. Apoi să citești din Minei toate troparele din Canonul Sfântului, căci și în ele se povestește viaţa lui. Desigur, Canoanele Mineiului sunt mai mult laude aduse Sfântului. Adevărata rugăciune este: „Sfinte al lui Dumnezeu, roagă‑te pentru noi!”, pe care o rostim înainte de fiecare tropar. În continuare să ceri ajutorul Sfântului pentru diferitele probleme și să faci orice poţi, metanii, rugăciune cu șiragul de metanii etc., numai să te rogi. Când sufletul îl simte pe Sfânt, atunci cere cu evlavie și cu credinţă ajutorul său. Când în om există evlavie pentru Sfinţii cărora se adresează, atunci în chip firesc ţâșnește și rugăciunea cu evlavie. Premerge cunoștinţa, apoi vine prietenia și, în cele din urmă, dulcea vorbire cu evlavie și simplitate.
[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi Aghioriţi, Editura Evanghelismos, București 2004, p. 11-12.
Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
