Preot Alexandru Lungu
În seara aceasta am fost la Lidl pentru mici cumpărături. Și la ieșirea din magazin m-au salutat două doamne care lucrează acolo. Le-am întrebat din curiozitate dacă mâine vor fi libere de ziua națională, însă mi-au spus pe un ton resemnat faptul că patronii care dețin aceste magazine nu țin cont de sărbătorile naționale. Bun, atunci stau și mă întreb, care mai este ziua națională dacă nu putem să beneficiem de ea cu toții? Am înțeles, nu putem închide o țară de tot. Fără îndoială, medicii, polițiștii, pompierii și alte profesii de interes public vor funcționa după alte reguli, întrucât și statutul îi obligă, dar toți ceilalți români, chiar și cei care efectuează profesii insuficent apreciate de mai marii țării, nu ar merita și aceștia o zi cu adevărat națională? Care mai este fundamentul bucuriei, dacă doar o parte dintre români pot petrece mâine alături de cei dragi?
Ziua națională înseamnă, stau și mă întreb, doar poezii lacrimogene despre iubirea de țară postate în valuri de la primele ore ale dimineții pe Facebook? Oare ziua națională se reduce la așezarea steagului național la poza de profil și mesajul deja uzat, La mulți ani, România? Este suficient faptul că se efectuează defilări prin marile orașe, însă și acelea de multe ori parcă mai mult grăbite și făcute mecanic?
Ziua națională nu ar trebui să însemne o trezire a conștiinței fiecăruia dintre noi, a faptului că suntem datori să ne îngrijim de țărișoara asta hăituită și de modul în care o vom lăsa mai departe copiilor noștri? Oare e suficient că pentru o zi toate canalele media vor scoate în evidență frumusețile autohtone, ca imediat începând cu a doua zi să pornească la comandă, același malaxor de știri negative, de lucruri ce par că nu le găsim niciodată rezolvare? O Românie fără autostrăzi, lipsită de infrastructură, incapabilă să-și trateze pacienții bolnavi în diferite stadii, iar noi să continuăm migrația spre alte țări pentru a ne recupera sănătatea! O țară care scoate pe bandă rulantă profesioniști, însă din lipsă de fonduri îi pierde în detrimentul unor oferte și joburi mult mai bine plătite în afara țării. O Românie întreagă care a plecat peste hotare pentru a pune o pâine pe masă copiilor, însă, descurajați de hoții care se tot perindează pe la conducerea ei, au întârziat să mai revină acasă, acolo unde pământurile rămân nelucrate, iar casele construite cu sudoarea frunții pe bani străini, rămân goale și încep să se uzeze de la an la an.
O astfel de Românie sărbătorim la fiecare 1 decembrie, una plină de așteptări, perspective, speranțe care vin și pleacă la fel de rapid spre nicăieri.
Mi-aş dori să fim mai români în fiecare zi, să ne pese atunci când avem în mâini puterea de a schimba ceva, fără să tot găsim scuze că nu mai putem face nimic. Mi-aş dori o țară care să se revitalizeze, cu tineri ce își doresc să își recupereze țara, nu fugind peste hotare, cât mai ales revenind aici și încercând să o pună pe picioare până nu e prea târziu. O țară care să conteze pentru fiecare zi a anului, nu doar o singură dată pe an și atunci fiind furați de mirajul concediilor și a unui program lejer, parcă anume ales de cei care ne tot adorm cu promisiuni electorale, dorind să ne amorțească patriotismul și să ne îmbuibeze de mici și bere. O țară pe care să nu ne-o mai schimonosească fiecare după cum îl taie capul și să o împartă pentru 30 de arginți.
Pentru astfel de idealuri aș vrea să ne luptăm fiecare dintre noi, de pe poziția pe care o deținem, începând din răsputeri să ne salvăm țara asta minunată și atât de binecuvântată de Dumnezeu. Pentru astfel de idealuri mâine merită să ne bucurăm că suntem încă români și aparținem pentru un moment unui Acasă, din ce în ce mai pustiu. Sus inima, România! Sus!
