Să iertăm din toată inima apropia­ţilor noştri

O imagine gravă de o cruzime exclusivă a inimii ne-a arătat în pilda Sa despre datornic Domnul Iisus Hristos. Noi am văzut în această pildă limita extremă a necinstei omeneşti, a păcătoşeniei omeneşti.

A cui inimă nu se va cutremura, nu va fierbe de indignare şi de revoltă, ascultând cum acest om necredincios, căruia i s-a iertat recent o mare datorie, a procedat inuman cu aproapele său! Se cutremură inimile noastre când vedem manifestările îndrăz­neţe ale patimilor sau ale păcătoşeniei omeneşti.

Nu în zadar a spus Prorocul David: Sufletul meu este între lei; eu stau între cei care aruncă foc, între fiii oamenilor, dinţii cărora sunt suliţe şi săgeţi şi limba cărora este sabie ascuţită (Psalmul 56, 5). Priviţi, el vorbeşte nu doar despre răufăcători şi ucigaşi, ci şi despre noi, oamenii obişnuiţi. El ne numeşte „cei care aruncă foc”, ne numeşte „haită de lei”, spune că noi avem dinţii suliţe şi săgeţi şi că limba noastră este sabie ascuţită. Iar sabia este arma uciderii.

Dacă limba noastră este asemenea săbiei ascuţite înseamnă că putem uci­de cu ea oameni. Şi ucidem, deseori ucidem, şi nu ne indignăm de noi, nu ne considerăm ucigaşi. Necruţător străpungem inima aproapelui nostru cu defăimarea noastră grosolană, îi înjosim demnitatea omenească, îi zdruncinăm inima cu cuvinte rele – oare nu este aceasta o ucidere duhovnicească?

Auzim că unul dintre oamenii cunoscuţi nouă săvârşeşte desfrânare şi ni se umple inima de o profundă indignare. Nu este greu să ne indignăm de alţii. Este dificil să ne indignăm de noi înşine. Avem oare dreptul să ne indignăm de alţii, dacă noi înşine suntem departe de acea înălţime a înţelepciunii despre care ne-a învăţat Hristos? Sunt mulţi între noi cei care niciodată nu au fost robiţi de privirea pătimaşă la o femeie sau la un bărbat? Puţini, foarte puţini.

Iar Domnul Iisus Hristos numeşte privirea necurată la o femeie adulter. Chiar dacă nu în faptă, dar în inimă acesta a fost săvârşit. Marele Sfânt Tihon de Zadonsk a spus odată: „Ce păcate vedem noi în oameni, pe acelea le avem şi noi“. Este un adevăr profund.

Tot ce vedem păcătos în oameni există şi în noi înşine, poate într-o măsură mai mică, dar în fond este la fel – aceeaşi necurăţie a inimii care se manifestă în minciună, insultă, răutate. Această necurăţie este în fiecare inimă. Şi aceste cuvinte ale Sfântului Tihon de Zadonsk trebuie să le ţinem minte toţi, să le păstrăm mereu în inimile noastre.

Când vedem manifestarea răului sau a necurăţiei în oameni, atunci trebuie să privim în inima noastră şi să ne întrebăm: „Sunt eu oare deplin curat în această privinţă, nu este în mine păcatul pe care îl văd în fratele meu?”

Noi ţinem minte doar ceea ce ne cutremură inima. De exemplu, ne amintim despre cutremurele de pământ. Şi, cu cât este mai sensibilă inima noastră, cu atât mai mult ne amintim de calamităţile înfricoşătoare. Oamenii cu inima mai grosolană, care nu au milă în ei, repede uită de tot.

Nu aşa procedează învăţaţii care studiază cutremurele de pământ, ci îşi amintesc întotdeauna despre ele, de la o zi la alta urmăresc mişcările scoarţei terestre. Gândul lor este întotdeauna concentrat la cutremurele de pământ. De la ei trebuie să luăm exemplu. Cum aceştia urmăresc mereu subtil fluc­tuaţiile pământului, aşa şi noi trebuie neîncetat să urmărim mişcările inimii noastre, să alungăm din ea tot ce este necurat. Să ne urmărim gândurile, poftele, trezirile şi faptele. Subtil şi profund să le cântărim: nu este cumva în ele ceva păcătos?

Dacă vom fi asemenea seismologilor, care urmăresc cutremurele, şi vom urmări concentrat mişcările inimii noastre, atunci vom conştientiza profund propria noastră păcătoşenie, propria noastră nevrednicie şi mai puţin vom urmări şi vom judeca răul pe care îl vedem în inimile apropiaţilor noştri.

Este revoltătoare purtarea datornicului crud la inimă, căruia Milostivul Stăpân i-a iertat o datorie de 10000 de talanţi, iar el, întâlnind pe un sărac necăjit, care îi era dator o sumă infimă de 100 de dinari, l-a apucat de gât şi a început să-l sugrume. Săracul îl ruga să-l mai îngăduie, îi spunea aceleaşi cuvinte pe care le-a spus şi cel crud la inimă cu puţin timp în urmă în faţa Stă­pânului: Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi întoarce totul! Dar el nu vru să rabde, şi-l sugrumă, şi-l puse în închisoare pe datornicul său.

Ce poate fi mai revoltător şi mai grosolan? Da, desigur, este gradul extrem de nerecunoştinţa, lipsa milostivirii, a dorin­ţei de a ierta apropiaţilor noştri datoriile lor. Aceasta este deplina uitare a faptu­lui pentru care ne rugăm în fiecare zi lui Dumnezeu: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Nu vrem, nu vrem să lăsăm datoriile greşiţilor noştri, dar vrem şi aşteptăm să primim iertare de la Dumnezeu.

Ce trăsături negre ale sufletului a manifestat acest om nemilos faţă de nefericitul apropiat al său? Ce l-a incitat la o asemenea cruzime, la o asemenea încălcare a dreptăţii? Întâi de toate egoismul lui, iubirea de sine. Doar la sine se gândea, doar pentru sine îşi dorea fericire, iar la alţii nu voia să se gândeas­că. Toate gândurile lui erau îndreptate spre a primi cât mai mult. Era un ego­ist brutal, iubitor de argint, fiindcă puţin i-a fost că a primit de la Stăpânul 10000 de talanţi, dar nu a putut uita de 100 de dinari pe care îi datora lui un om sărac şi necăjit.

Dar să pătrundem în inima noastră, să căutăm: nu există oare în noi înşine patima iubirii de argint, nu există oare în noi o inimă crudă? Sunt puţini dintre noi cei care sincer dispreţuiesc banii, care nu doresc bogăţie? Puţini, foarte puţini! Iubirea de arginţi este păcatul majorităţii oamenilor. Revoltându-ne de extrema iubire de argint a acestui datornic iertat, trebuie să recunoaştem cu smerenie că singuri suntem vinovaţi de acest păcat. Noi vedem în acest datornic iertat cea mai brutală manifestare a iubirii de sine, a egoismului. Dar oare nu ne iubim noi înşine mai mult decât pe apropiaţii noştri, oare împlinim noi porunca: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi?

Noi ne iubim pe noi înşine, iar de alţi oameni prea puţin ne îngrijim. Acesta este egoismul, acesta este păcatul care, într-o formă strigătoare, revoltătoare se manifestă în faptele acestui datornic. El este crud, este nemilos peste măsu­ră. Dar oare putem spune că împlinim porunca lui Hristos: Fiţi milostivi, aşa cum şi Tatăl vostru milostiv este (Luca 6, 36)?

Câţi îşi iubesc aproapele ca pe ei înşişi? Câţi au grijă de aproapele ca de sine însuşi? Doar Sfinţii. Dar noi toţi nu suntem Sfinţi, noi toţi suntem vinovaţi de acele păcate pe care le vedem la alţii, cum a spus Sfântul Tihon de Zadonsk.

Nu obişnuim să facem milostenie, cineva ne este dator cu ceva, cineva a greşit împotriva noastră, cineva ne-a ofensat.

Iar Sfântul Apostol Iacov spunea: Judecata e fără milă pentru cel ce n-a făcut milă (Iacov 2, 13).

Să ne temem de aceste cuvinte, fiindcă şi pe noi ne aşteaptă judecata care a căzut peste acest necruţător datornic: Stăpânul, mâniindu-se, l-a dat pe el pe mâna chinuitorilor, până va întoarce toată datoria.

Hristos a spus în finalul pildei Sale: Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din toată inima (Matei 18, 35).

Şi altă dată Domnul Iisus Hristos a spus: Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, şi Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta; dar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre (Matei 6, 14-15).

Domnul ne-a poruncit să ne rugăm cu rugăciunea pe care i-a învăţat pe Ucenicii Săi şi în această rugăciune noi zilnic repetăm: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Vedeţi cât de mult se cere de la noi? Nu avem voie, văzând o asemenea manifestare grosolană a inimii rele omeneşti, să ne limităm doar la revoltă – tre­buie să ne amintim porunca: „Ia aminte la tine însuţi!” Totdeauna ia aminte la ce se petrece în inima ta, preţuieşte profund şi cin­stit fiecare mişcare a inimii tale, urmăreşte cele mai mici manifestări păcătoase ale ei. Aşadar să ţinem minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola că­tre Efeseni: Fiţi buni unul cu altul, compătimitori, iertaţi unul altuia aşa cum, şi Dumnezeu în Hristos v-a iertat pe voi.

Şi trebuie să iertăm, aşa cum cere Hristos, aşa cum a spus El în finalul pildei – din toată inima. Fiindcă se în­tâmplă că iertăm doar în cuvinte – ne plecăm celui care ne-a supărat, dar in inimile noastre rămâne iritare, ură faţă de el. Aceasta nu este iertarea din toa­tă inima.

Să ne învăţăm să îndeplinim această poruncă a lui Hristos – să fim milostivi, aşa cum este Tatăl nostru Cel ceresc, şi să iertăm din toată inima apropia­ţilor noştri greşelile făcute faţă de noi. Şi atunci şi noi vom primi iertare de la Tatăl nostru Cel ceresc. Amin.

9 septembrie 1945

Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia

Sursa: http://manastireasuruceni.md