Preot Ioan Istrati
În furtuna vremurilor, suntem total neputincioși. Niște muște strivite de parbriz. Drifted wood. Forțele gigantice ale răului, ca un tăvălug vin și distrug umanitatea. Milioane de morți în zadar. Totul la sfatul, stăpânirea și urzeala demonului. Războiul e punctul culminant al acestei nebunii periodice a umanității. Uităm ororile războiului și ale dictaturilor feroce. Cădem din nou în aceleași prejudecăți ale morții. Nu învățăm nimic din istorie. Păcatul, ars de focul răzbunării, devenit a doua fire a omului căzut, îl cufundă în cele mai de jos ale pământului. Moartea practicată insidios prin idolatrie, crimă, avort, ură, devine o permanență a firii care cheamă și primește moartea veșnică. Iadul nu vine meteoric peste lume. E zidit în inima plină de ură, în aberația distrugerii celuilalt, în împietrirea în fața durerii pe care o provoci, în hrănirea cu suferința celorlalți.
De aceea, în ceasul cel din urmă, să stăruim și să împlinim chemarea și rugăciunea împăratului David: “Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”.
Să ne gândim ce au făcut Sfinții, Cuvioși, Mucenicii, când au fost zdrobiți de bolgiile răului. Au răbdat durerile morții. Au fugit în creierii munților. Au luptat cu forțele răului. S-au rugat neîncetat. Au întețit Liturghia, chiar dacă era în subsoluri, case părăsite, peșteri, văgăuni, crăpăturile pămantului. S-au jertfit pe ei înșiși pentru Hristos. Au mărturisit adevărul cu prețul vieții, pentru viața veșnică.
