Toţi avem patimi moştenite, dar acestea nu ne vatămă. Este ca şi cum unul se naşte, de pildă, cu o aluniţă pe faţă. Aceasta îi pricinuieşte şi frumuseţe; dar dacă cineva o zădărăşte, îi poate pricinui şi cancer. De aceea să nu‑l lăsăm pe diavolul să ne zgândărească patimile. Dacă îl vom lăsa să ne scormonească slăbiciunea, ne va pricinui „cancer”.
Trebuie să avem nobleţe duhovnicească, să dispreţuim pe diavolul şi toate telegramele lui cele viclene, adică gândurile rele, şi să nu începem a discuta cu el. Chiar şi toţi avocaţii de s‑ar aduna, nu vor putea sta împotriva unui diavolaş mic. Ca să tăiem legăturile cu diavolul şi să evităm ispitele, ajută mult să tăiem discuţiile cu el. Ni se întâmplă ceva? Ne‑au nedreptăţit? Ne‑au ocărât? Să cercetăm dacă am greşit. Dacă n‑am greşit, avem răsplată. Nu mai este nevoie de continuare. Cine continuă să discute cu aghiuţă, acesta îi brodează dantelă[1] şi îl răscoleşte. Îl face să le cerceteze pe toate cu legislaţia diavolească şi astfel îl sălbăticeşte.
Îmi aduc aminte că atunci când au plecat italienii, au lăsat în corturile lor grămezi de grenade, iar praful de puşcă era coline întregi. Oamenii au mers şi au luat corturile. Copiii se jucau cu grenadele şi câţi, săracii de ei, nu au murit! Să se joace cu grenadele! Aşa şi noi, să ne jucăm cu diavolul?
[1] Adică aghiuţă îi dă omului o lucrare fină de mână. Îi bagă gânduri ca să se ocupe numai cu ele şi să fie tulburat, încât să nu poată lucra duhovniceşte, şi astfel îl slăbeşte.
Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
