– Gheronda, atunci când spun: „Atât pot să lucrez, atât rezist eu!”, o spun din iubire de sine?
– Cu cât stai mai mult, cu atât te înmoi mai tare; cu cât lucrezi, cu atât te întăreşti. Pe lângă faptul că alungă mucezeala cu osteneala, este ajutat şi duhovniceşte.
Scopul este ca omul să ajungă să se bucure mai mult de reaua-pătimire decât de traiul cel bun. Dacă aţi şti cum trăiesc unii bătrânei acolo în Sfântul Munte şi ce bucurie simt ei! Iată, un bătrânel care locuia singur, la un kilometru mai încolo de Coliba mea, ştiţi câtă lepădare de sine avea? Coliba lui se afla la înălţime, într-un loc foarte abrupt şi cobora pe cărare în patru labe ca ursul, sărmanul, ca să meargă la un alt bătrânel de mai jos, când avea nevoie de ceva. Au vrut unii să-l ia ca să-l îngrijească la bătrâneţe, dar el nu a primit. Apoi toţi spuneau: „Este înşelat”, fiindcă stătea acolo singur. Într-o zi a venit la Colibă şi mi-a spus pricina pentru care nu a vrut să plece de acolo: atunci când trăia stareţul său, coliba lor nu avea bisericuţă, iar el îl ruga pe stareţ să construiască una: „Să ridicăm o bisericuţă, i-a spus în cele din urmă stareţul, dar după aceea să nu mai pleci niciodată de aici, fiindcă va rămâne Sfântul Înger în Sfântul Altar şi nu se cade să-l laşi singur. Atunci el i-a făgăduit că va rămâne pentru totdeauna la acea colibă, şi astfel au făcut bisericuţa. În cele din urmă, i s-a dărâmat şi chilia şi locuia în bisericuţă; dormea într-o strană. O astfel de lepădare de sine avea! M-am îngrijit să-i duc câteva haine, ca să aibă cel puţin cu ce să se schimbe, căci suferea de colici intestinali. Într-o zi am trimis un cunoscut de-al meu, care era medic, să-l vadă. A mers împreună cu un altul, au bătut în uşă de mai multe ori, dar nimic. Când au deschis, l-au găsit mort în strana în care obişnuia să stea, acoperit cu o pătură. Acolo s-a odihnit în Domnul!
În viaţa noastră, traiul aspru pentru dragostea lui Hristos aduce în inimă gingăşia lui Hristos. Desfătările dumnezeieşti se nasc din durerile trupeşti. Părinţii au dat sânge şi au primit duh. Cu sudoare şi osteneală au primit Harul. Şi-au lepădat sinele şi l-au găsit în mâinile lui Dumnezeu.
M-au emoţionat mult vieţile Sfinţilor nevoitori de la Sinai. Cinci mii de nevoitori au trăit în Sinai şi câţi alţii în Sfântul Munte! Timp de o mie de ani, câţi Părinţi s-au sfinţit! Dar şi Mărturisitorii şi Mucenicii, câte au pătimit! Iar noi cârtim chiar şi pentru cel mai mic necaz. Căutăm să dobândim sfinţenia fără osteneală. Lepădarea de sine este floare rară. Nici chiar noi, monahii, n-am înţeles că „cele bune cu osteneală se dobândesc”[1]şi de aceea suntem îngăduitori cu noi înşine; ne îndreptăţim şi găsim circumstanţe atenuante pentru orice. De acolo începe răul. Şi diavolul găseşte îndreptăţiri pentru fiecare om, dar anii trec. De aceea să nu uităm de noi, ci să ne amintim puţin şi de faptul că există şi moarte. De vreme ce vom muri, să nu-i dăm trupului atât de multă atenţie. Nu spun să nu-i dăm atenţie şi să păţim ceva rău, ci să nu ne închinăm odihnei.
[1] Dicton antic. Vezi şi Molitfelnic, Slujba Tunderii în Schima cea Mare.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
