– Gheronda, după ce toată ziua staţi de vorbă cu atâta lume, seara sunteţi istovit, însă dimineaţa pe chipul Sfinţiei Voastre nu se mai vede nicio urmă de oboseală, ci sunteţi luminos. Cum se explică asta?
– Ei, eu nu tai frânghia[1].
– Gheronda, uneori, când din pricina ascultării nu merg la Pavecerniţă și sunt foarte obosită, îmi spun: „Să mă întind puţin și voi rosti Rugăciunea lui Iisus”, dar în cele din urmă mă ia somnul și nu fac nimic.
– Nu așa, binecuvântato! Chiar și atunci când ești foarte obosită, să nu te întinzi pe pat fără să faci rugăciune. Să spui un „Sfinte Dumnezeule” și Psalmul 50, să săruţi icoana lui Hristos și a Maicii Domnului, să faci semnul crucii pe perna ta și apoi să te culci. Să pui ceasul să sune cu o oră înainte de a începe slujba, ca să te scoli și să-ţi faci canonul. Este trebuinţă de silire, dar s-o simţi ca o necesitate, să te silești cu toată inima ta. „Pe dătătorul de bună voie îl iubește Dumnezeu”[2].
– Și atunci când nu am deloc râvnă?
– Să te silești pe tine însăţi să faci ceva duhovnicesc. Să te îngrijești ca în fiecare zi să faci puţin studiu și puţină rugăciune. Studiul, rugăciunea, psalmodia sunt vitamine care îi trebuiesc sufletului în fiecare zi.
Să nu lăsăm să treacă ziua fără să facem rugăciune. Îmi aduc aminte că în război, atunci când treceau mai multe zile fără să atacăm, trăgeam în aer câteva focuri de armă. Dacă nu făceam așa, dușmanii ar fi zis: „aceia dorm” și ne-ar fi luat prin surprindere. La fel să facem și în nevoinţa duhovnicească. Dacă vreodată ne simţim istoviţi și nu ne mai putem îndeplini toate îndatoririle noastre duhovnicești, să nu tăiem frânghia, adică comunicarea cu Dumnezeu, ci să facem măcar câteva metanii, câteva șiraguri de rugăciuni. Adică să tragem vreo două rafale, ca să nu ne robească tangalachi. Iar după ce ne vom reveni, să începem iarăși nevoinţa noastră după rânduială.
Atunci când cineva își lasă cele duhovnicești, dacă nu face măcar câteva metanii, vreun șirag de rugăciuni, se sălbăticește. Treburi poate face, rugăciune însă nu. Văd monahi care fac tot felul de treburi fără oprire și lasă studiul și rugăciunea. „Hai s-o fac și pe asta, hai s-o fac și pe cealaltă” și renunţă la rugăciune, iar în cele din urmă se sălbăticesc, devin ca mirenii. Am văzut argaţi care o zi întreagă, de dimineaţa până seara, puteau să stea în soare și să cioplească sau să taie lemne, însă întreită plată să le fi dat și nu puteau să stea stea în Biserică o jumătate de ceas, ci ieșeau afară și fumau. Am observat lucrul acesta.
Când omul nu se roagă, se depărtează de Dumnezeu și devine ca boul: muncește, mănâncă și doarme. Și cu cât se depărtează de Dumnezeu, cu atât mai anevoioase devin lucrurile. I se răcește inima, după care nu se mai poate ruga deloc. Iar ca să-și revină, trebuie să i se înmoaie inima, să înceapă pocăinţa, să se cutremure.
[1] Stareţul se referă la comunicarea cu Dumnezeu, la rugăciune.
[2] II Corinteni 9, 7.
Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, editura Evanghelismos.
