Preot Bogdan Chiorean
Pacienții care-s în preajma morții pun adesea întrebări incomode.
De obicei, preferă răspunsurile directe, nevoalate și fără menajamente. Probabil că văd înfruntarea lor ca pe o ultimă probă de curaj.
Azi am primit o întrebare din partea unui astfel de pacient, la care n-am știut să-i răspund altfel decât printr-o strângere de mână:
„– Știți, oamenii se întristează când au boli nevindecabile în forme avansate… Acuma, dumneavoastră ați văzut mai mulți ca mine. Aș vrea să vă întreb: faptul că eu – așa bolnav fiind – mă simt nespus de fericit, nu e cumva vreo formă de nebunie?…”
N-am zis niciun cuvânt de teamă ca nu cumva rațiunea mea limitată să fure ceva din candoarea căutărilor sale. La plecare, a mai întărit încă o dată cele spuse: „să știți că niciodată n-am fost atât de fericit!…”
Că puterea Lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune e lucru lămurit.
Rămâne o întrebare: faptul că noi – așa sănătoși fiind – ne simțim nefericiți, nu e cumva vreo formă de nebunie?
