Totul a început cu un control de rutină, o ecografie de morfologie fetala de trimestrul II, la cinci luni de viaţă în pântecele mamei. Deşi Îngerul nenăscut zburdă vesel în burtica mamei, medicul este îngrijorat, ceea ce vede nu este ceea ce şi-ar dori, o malformație cardiacă în primă instanță însă nu poate oferi un rezultat concludent.
Mama privește Icoana Maicii Domnului de pe peretele din spatele medicului și se roagă în tăcere. Li se recomandă să facă investigații amănunțite, însă destul de costisitoare.
Merg acasă, se sfătuiesc și iau decizia să vândă casa din centrul orașului spre a cumpăra o mică garsonieră la periferie. O fac cu dragoste și bucurie, o fac pentru viața lor nenăscută. În fiecare seară îi povestesc celui mic, din pântecele mamei, că mai au puțin și vor merge să facă controalele, să facă totul pentru el, ca să fie bine.
Soțul este obligat să renunțe la serviciul de șofer de taxi pentru a se dedica drumurilor către toate clinicile și către Institutul de Cardiologie, soția nu are voie sa facă efort, stă mai mult în pat, dar sunt fericiți, se lasă în voia Domnului, banii rămași din vânzarea casei acoperă tot ceea ce este necesar pentru un an de zile.
Timpul trece, iar într-o dimineață sunt chemați la Institutul de Cardiologie. O comisie de medici a analizat în amănunt dosarul sarcinii iar verdictul e tragic. Posibil să se ajungă la un avort spontan sau la deces la naștere. Li se recomandă „un avort terapeutic în lună înaintată”, deoarece tratamentul de susținere al sarcinii este foarte costisitor și pune în pericol și viaţa mamei.
Fără nicio clipă de ezitare, cu ochii înăbușiți în lacrimi, mama refuză categoric:
– Dacă aceasta este voia Domnului, facă-se voia Lui! Cu drag îmi voi da viaţa mea pentru fiul meu! Aşa ceva nu voi face niciodată.
Sunt înmărmuriți, după puțin timp pleacă cu maşina spre casă pentru a plânge și a se ruga. Nu cer nimic de la Domnul, doar să ajungă să îl ţină pe cel mic în braţe.
Vor doar un pic de viață, pentru mamă, ca să ajungă până la naștere, și pentru Ioan, căci aşa l-au numit pe fiul lor încă nenăscut, cât să îl poată strânge în braţe și să îi arate iubirea ce i-o poartă cei doi părinți.
Secundă cu secundă, rugăciune cu rugăciune, a venit momentul când au fost programați pentru cezariană. Glumeau, spunând că în zilele noastre poti şti de dinainte clipa când vei aduce pe lume un prunc. Precum un ceas deşteptător căruia îi setezi ora.
Cezariana a decurs fără probleme, iar la scurt timp Ioan fu alăptat de mama sa. Fericirea aceea covârșitoare i-a făcut să uite de boala iubitului lor fiu.
Şase luni de iubire, de mângâieri și alintări, şase luni binecuvântate de împlinire dumnezeiască.
După aceste bucurii, Ioan fu chemat la Tatăl Ceresc, ca să se alăture Îngerilor. Aşa le spunea Părintele Duhovnic, la fiecare spovedanie, și, mai ales, că s-au sfințit prin ceea ce au făcut.
Acum, după 6 de ani, familia caută să cumpere un apartament mai mare, pentru că mica garsonieră a devenit neîncăpătoare pentru cei doi copii, Nectarie şi David, dar mai ales pentru Maria, fetița ce urma să întregească fericirea familiei, în mai puțin de o lună. Binecuvântarea Domnului peste ei!
Alți doi viitori părinţi… aceeași situație.
Doctorul le spune scurt că situația pare gravă, măsurătorile ecografice pot indica un risc crescut de Sindrom Down, al produsului de concepţie (acesta este termenul medical folosit pentru viaţa din pântecele mamei, în primul trimestru de sarcină), dar pentru a şti cu exactitate este necesară şi ecografia de trimestrul doi, deci vor trebui să mai aştepte.
Părinții privesc unul spre celălalt, nedumeriţi.
Doctorul continuă:
– Totuşi, un copil cu Sindrom Down va avea nevoie de asistență pe tot parcursul vieții, gândiți-vă, sunteți tineri, aveți toată viata înainte, veți avea timp destul pentru a face alţii. Vă las puţin singuri, până duc câteva rezultate la laborator, aveţi timp suficient ca să vă gândiţi ce vreţi să faceţi.
Rămaşi singuri, fără a sta prea mult pe gânduri, iau hotărârea de a face avort. Pentru ce să îl chinuie, zic ei, ce viață este aceea, să fii bolnav toată viața. Apoi mai sunt și “job-urile”, ea, director adjunct la o importantă companie multinațională, el, arhitect. Cine să facă sacrificiul de a sta cu copilul bolnav? Oricum, au toată viaţa în faţă, vor avea timp suficient să aibă un copil, atunci când vor hotărî.
La scurt timp reveni şi doctorul:
– Deci, cum vreţi să procedaţi mai departe?
– Vom face avortul, nu are rost să chinuim acest copil, îl vom salva de suferinţă! , spuse mama cu hotărâre.
– Perfect, deci când aţi hotărât să îl “dați afară”?
– Oricând, domnule doctor.
– Dacă este așa, atunci ce să mai așteptăm? Aveti noroc! Mergeți si reveniți la orele cincisprezece, aveam programată o întrerupere de sarcină la aceste ore, însă femeia care voia să facă avort s-a răzgândit în ultimul moment. V-a făcut loc!
În mai puțin de trei ore erau pe drumul spre casă, veseli pentru “fapta de ispravă” pe care au
făcut-o. L-au “salvat” pe cel mic!
La puțin timp mamei i s-a făcut rău și a ajuns de urgență la spital cu hemoragie abundentă. A fost operată de urgență pentru a i se extirpa uterul. Cu toate planurile doctorului și ale lor, Domnul a hotărât altceva.
Patru părinți, două suflete nenăscute, două sacrificii…
Doi părinți, iau hotărârea insuflată de Dumnezeu, să dea naştere acelui copil indiferent de câte șanse la viaţă ar avea sau nu, de orice s-ar întâmpla cu mama, se agaţă cu ultima speranță de Domnul, se roagă, se tânguie… Domnul le ascultă rugăciunea, însă doreşte să îl aşeze pe Ioan între Îngeri, și astfel după 6 luni, îl ridică pe cel mic și fără prihană, la El. Durerea părinților este cumplită, vecină cu nebunia, însă ies complet întăriți duhovnicește din acest război. Şi-au văzut și ținut în braţe rodul dragostei lor, și al dragostei Domnului. O rugăciune pentru încă o secundă de dragoste, pentru încă o gură de aer a celui mic… fiecare clipă preţuită total. Un suflet ce se răsfrânge în ceilalți trei copii ai familiei, dăruiți de Domnul.
Idem, doi viitori părinţi devin criminali, când află că “produsul de concepţie” nu ar putea avea șanse la o viaţă normală. Se grăbesc cu o furie nebună să-i programeze moartea… cine sunt ei, cine suntem noi pentru a hotărî să ucidem un suflet, cu adevărat nevinovat? Trebuie aruncat cât mai repede, smuls cât mai atroce din pântecele mamei, cu clești de fier,
pentru a-l salva! Pentru a-l salva de la căldura și sânul mamei, de la Sfântul Botez, de la mângâieri, alinare și sărutări, pentru a-l salva de iubire, pentru a-l salva de propria-i viață.
Trebuie să facă sacrificiul suprem, trebuie să moară pentru a le reda părinţilor “libertatea înrobitoare a deșertăciunii lumii”. Trebuie să moară pentru a trăi ei lumește. Nicio lacrimă, niciun regret, diavolul le șoptește fierbinte în urechea rațiunii că l-au salvat, omorându-l. Sulful și smoala, întunericul și nebunia sufletului, nu lasă loc luminii…nu lasă loc pocăinţei. Răul e binele cu susul în jos…
Câți dintre noi am fost pe buza prăpastiei, sau chiar mai rău, am căzut în ea?
Dumnezeu să ne ierte!
Dima Iulian
