Sărbătoarea Înălţării Crucii Domnului este foarte veche. Se ştie că se prăznuia deja în secolul al V-lea şi că a fost fixată cu ocazia unui mare eveniment- aflarea Crucii Domnului. Elena, mama primului împărat roman creştin Constantin a mers la Ierusalim ca să caute Crucea Domnului. Era o sarcină difìcilă, fìindcă Ierusalimul, după moartea pe Cruce a Domnului Iisus Hristos, a fost de două ori distrus de romani şi zăcea în ruine, iar locul Golgotei împăratul roman Adrian a poruncit să fie astupat cu mult pământ şi să se construiască o căpişte idolească pentru zeiţa Venera, pentru a distruge amintirea Crucii lui Hristos.
Mama împăratului, Elena, nu ştia de unde să înceapă căutările Crucii, dar Domnul i-a trimis în cale un evreu bătrân, pe Iuda, care i-a spus că Sfânta Cruce se afla sub căpiştea Venerei. Împărăteasa a poruncit să fìe distrusă capiştea şi sub ea a aflat trei cruci. Inscripţia de pe Crucea lui Hristos nu mai era. Dar au recunoscut-o prin aceea că, atingând-o de un om mort, acela a înviat. Atunci mulţime mare de popor, într-o bucurie negrăită, a început să se înghesuie să vadă Crucea lui Hristos. Pentru ca Crucea să fìe văzută, patriarhul Ierusalimului, Macarie, a aşezat-o pe un loc mai înalt şi a înălţat-o (a ridicat-o în văzul tuturor). Poporul, cu entuziasm, cânta: „Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!” Fără încetare cânta, cum aţi auzit aseară la Miezonoptică, în timpul înălţării Crucii.
Iată istoria acestei sărbători. Pomenind Crucea lui Hristos, răstignirea şi mântuirea lumii prin Crucea Lui, trebuie să pătrundem învăţătura creştină despre Cruce.
Cu putere a vorbit despre Cruce Sfântul Apostol Pavel în prima sa Epistolă către Corinteni. Ascultaţi cuvintele lui, pătrundeţi adânc în însemnătatea lor sfântă: Cuvântul cruce pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu.
Nebunie, sminteala, ieşire din minţi sunt pentru cei ce pier cuvintele despre cruce, iar pentru noi toţi, în ele este toată puterea lui Dumnezeu, fìindcă este scris: Voi pierde înţelepciunea înţelepţilor şi priceperea celor pricepuţi o voi lepăda. Aceasta o spune Proorocul Isaia: Unde este înţeleptul? Unde sunt cărturarii? Unde este întrebătorul veacului acestuia? Nu a prefăcut oare Dumnezeu înţelepcinea lumii acesteia în nebunie?
În nebunie a prefăcut Dumnezeu toată înţelepciunea lumii acesteia. Unul dintre cele mai înţelepte popoare din vechime se consideră poporul german. Acest popor a fost purtătorul înţelepciunii lumeşti. Din sânul lui au ieşit fìlosofi mari precum Kant, Fichte, Hegel; ştiinţa germană stătea mai presus de toate ştiinţele europene. Şi aţi văzut cum a ruşinat Domnul această înţelepciune lumească a poporului german, cum a prefăcut-o in nebunie. Fiindcă a fost oare vreodată nebunie mai cumplită decât cea a căror martori am fost de curând? Oare când a înnebunit poporul până la o asemenea măsură, încât în modul cel mai feroce să distrugă multe milioane de oameni şi biserici ale lui Dumnezeu?
Astfel, asupra poporului german s-au împlinit în zilele noastre cuvintele Apostolului Pavel: Nu a prefăcut oare Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia în nebunie? Fiindcă atunci când lumea, în înţelepciunea ei, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, I-a fost bineplăcut lui Dumnezeu cu nebunia propovăduirii să-i mântuiască pe cei credincioşi. Fiindcă şi iudeii cer minuni, şi elinii caută înţelepciune.
Voi aţi auzit nu o dată, în timpul citirii Evangheliei, cum conducătorii preoţilor şi fariseii cereau de la Domnul Iisus Hristos să le arate semne ca mărturie că are putere să facă faptele pe care le săvârşea permanent. Ce fel de semne le mai trebuiau, când Domnul făcea minune după minune? Ei erau orbi, dar cereau minuni noi prin care să dea Domnul mărturie despre chemarea Sa de sus.
Iar elinii caută înţelepciune. Vechii greci erau un popor profund gânditor. Din sânul poporului grec au ieşit mari filosofi ai lumii vechi, care şi până în prezent sunt la o înălţime greu de atins- Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel. Aristotel este purtătorul unei înţelepciuni neîntrecute, al amplorii şi profunzimii minţii. Grecii erau un popor care a pătruns profund toată înţelepciunea filosofică, un popor care cu nesaţ îşi pleca urechea spre tot ce era înţelept, un popor care în persoana conducătorilor săi în Areopagul din Atena, cu deosebită atenţie, ascultau discursul Apostolului Pavel, simţind că el vorbeşte ceva important, de care ei nu ştiau încă.
Elinii caută înţelepciune; iar noi Îl propovăduim pe Hristos Cel răstignit, pentru iudei sminteală, iar pentru elini nebunie.
Iudeii Îl aşteptau pe Mesia ca pe împărat puternic, care se va aşeza în fruntea poporului lui Israel şi va impune o conducere mondială acestui popor. Pentru ei era sminteală să asculte Mesia este Cel pe Care ei L-au răstignit pe cruce.
Iar pentru elini era nebunie, fiindcă grecii vorbeau cu dispreţ despre propovăduire în primele secole ale creştinismului, secole de cruntă persecuţie al creştinilor de către romani, despre Hristos cel răstignit, îşi băteau joc de faptul că creştinii Îl consideră Dumnezeu pe un om nefericit, răstignit pe cruce.
Pentru cei chemaţi însă, şi iudei, şi elini, convertiţi la Hristos, aceasta era puterea si înţelepciunea lui Dumnezeu.
Pentru noi toţi propovăduirea despre Cruce, propovăduirea despre Domnul Iisus răstignit, este propovăduirea despre puterea lui Dumnezeu, despre înţelepciunea Lui.
Fiindcă, spuneţi-mi cine şi când în istoria lumii a arătat o putere asemănătoare celei pe care a arătat-o Domnul Iisus Hristos, nu doar în propovăduirea Sa, ci şi în minunatul Lui act de mântuire prin Sângele şi Crucea Sa, al neamului omenesc care pierea?
Este puterea care a cucerit lumea, este puterea care a suprimat stăpânirea diavolului asupra celor care au crezut în Domnul Iisus Hristos, care în inima lor şi-au întipărit semnul Crucii lui Hristos.
Noi propovăduim despre Hristos ca despre înţelepciunea lui Dumnezeu, acea înţelepciune care a ruşinat toată înţelepciunea lumii şi a prefăcut-o în nebunie, fìindcă nu există pentru noi o înţelepciune mai înaltă decât cea pe care am auzit-o din gura Domnului nostru.
Ştim acum că începutul înţelepciunii nu se află în cărţile omeneşti, nici în cărţile filosofice, ştiinţifice, ci în frica de Dumnezeu, că nu există înţelepciune şi nici pricepere împotriva Domnului– cum spunea înţeleptul Solomon.
Ne amintim cuvintele lui Pavel despre Hristos în Care este ascunsă toată comoara înţelepciunii şi vedeţi. Noi căutăm înţelepciune doar în această comoară şi nicăieri în altă parte. Ştim că sunt adevărate cuvintele lui Solomon, că gura dreptului izvorăşte înţelepciune.
Spuneţi-mi, a cui gură a izvorât mai multă înţelepciune decât gura sfìnţilor şi a învăţătorilor Bisericii, gura Sfântului Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi a unui şir întreg de sfìnţi?
A cui gură a izvorât mai multă înţelepciune decât a Cuviosului Serafim de Sarov, Serghie de Radonej, Antonie şi Teodosie de la Pecerska? Noi ştim că gura drepţilor izvorăşte înţelepciune, ştim că sunt adevărate cuvintele lui Solomon despre aceea că cu cei smeriţi este înţelepciunea, cu cei care niciodată nu se consideră înţelepţi, care se consideră mai prejos decât alţii, care nu se înalţă pe sine. Anume la ei, la cei smeriţi, este adevărata şi autentica înţelepciune, cea despre care vorbeşte Apostolul Iacov. Iată cuvintele lui: Dar înţelepciunea cea de sus este mai întâi curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, nepărtinitoare şi nefăţarnica (Iacov 3, 17).
De această înţelepciune erau plini toti sfìnţii. Această înţelepciune ar trebui s-o căutăm şi noi, creştinii de rând şi cei slabi. Despre această adevărată înţelepciune vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „Nebunia” lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor, şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor (I Corinteni 1, 25).
Pe unii lumea îi consideră neînţelepţi, pe alţii nu-i observă sau chiar îi dispretuieşte. Dar această părută neînţelepciune a lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât cea a tuturor oamenilor înţelepţi. Slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât tăria oamenilor. Neputinţa celor smeriţi, blânzi şi curaţi cu inima este mult mai puternică decât toată puterea omenească.
Priviţi, fraţilor, cine sunteţi voi cei chemaţi: nu mulţi dintre voi sunt înţelepti după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de neam bun (I Corinteni 1, 26).
Voi toţi sunteţi oameni simpli, care v-aţi deschis inimile în faţa Domnului Iisus Hristos, care aţi iubit Crucea lui Hristos. Despre voi vorbeşte Apostolul Pavel că Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari. Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă. Şi cele ce nu sunt, ca să nimicească cele ce sunt (I Corinteni 1, 27-28).
Domnul ştie în ale cui inimi sălăşluieşte adevărata înţelepciune. El îi vede pe cei înţelepţi, pe care oamenii nu-i observă. Sunt înţelepţi ai lui Dumnezeu printre noi, oamenii simpli, sunt şi printre cei săraci, care nu înseamnă nimic în ochii lumii. Pe ei îi considera Apostolul Pavel adevăraţii purtători ai înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu, fìindcă ei au iubit cu toată inima Crucea lui Hristos, acea Cruce prin care Mântuitorul a împăcat cu Dumnezeu toată lumea, tot ce este ceresc şi pământesc.
(…)
Oare cinstesc Crucea lui Hristos sectanţii? La ei se referă cele spuse de Apostolul Pavel: Cuvântul despre Cruce pentru cei ce pier este nebunie. Ei consideră nebunie închinarea noastră la Cruce şi, în nemăsurata lor îndrăzneală, în necinstea lor, defăimează Crucea lui Hristos în cel mai negru şi mai cumplit chip. Ei consideră Crucea lui Hristos drept obiect vrednic de dispreţ, o compară cu o spânzurătoare ruşinoasă, râd că noi cinstim „arma pedepsei” cu toată inima.
Aceşti nefericiţi nu înţeleg că prin Crucea lui Hristos a fost mântuită lumea, că pe Crucea lui Hristos au fost pironite păcatele tuturor oamenilor, că Crucea a fost sfinţită prin Sângele lui Hristos şi prin măreaţa lucrare săvârşită pe ea de Domnul: lucrarea mântuirii neamului omenesc.
Poate exista pentru noi o mai mare sfìnţenie decât Crucea sfinţită prin Sângele lui Hristos? Dacă în Vechiul Testament jertfelnicul vechiului templu din Ierusalim era considerat loc sfânt, dacă sabia lui Goliat, cu care David i-a tăiat capul acestui uriaş, s-a păstrat în templu înfăşurată în pânze scumpe, oare noi să nu cinstim ca pe cel mai sfânt lucru Crucea lui Hristos?
Voi stiţi că osemintele marilor oameni se păstrează cu grija de cei care le cinstesc memoria. Stiţi cu câtă grijă se fac muzeele oamenilor celebri, cum sunt cinstite rămăşiţele pământeşti ale acestora. Şi noi oare să nu cinstim cu toată inima Crucea Domnului, care a fost găsită în anul 326 de Împărăteasa Elena? Nu ar trebui să ne deosebim de nefericiţii sectanţi care defaimă Crucea lui Hristos? Nu ar trebui ca noi, după cuvintele Sfântului Pavel, să-i numărăm pe ei cu cei care pier, care s-au împiedicat de piatra poticnirii, care se cred doar purtători ai adevărului lui Hristos?
Să nu avem nicio comuniune cu aceşti nefericiţi hulitori ai Crucii Domnului!
Să fie în faţa noastră mereu semnul Crucii lui Hristos!
Să nu fie printre voi nimeni care să nu poarte la gât cruce!
Ştiu că nu toţi aveţi la gât crucea lui Hristos, văd la voi mărgele şi medalioane, dar puţini dintre voi poartă cruce. Nu vă apăraţi cu motivul că nu aveţi de unde să cumpăraţi cruce, fiindcă dacă aţi iubi crucea, aţi găsi-o, aţi tăia-o din lemn şi aţi purta-o la gât. Amintiţi-vă despre aceasta şi puneţi-vă la gât crucea lui Hristos, întipăriţi-o în inima voastră!
Şi să vă mântuiască ea şi să vă ducă la viaţa veşnică!
Extras din Predici– Sfântul Luca al Crimeei, Editura Sophia, 2009.
