Preot Ioan Istrati
Eu îl iubesc pe Pilat. Și plâng de mila lui. Și Dulcele Iisus l-a iubit. De asta a vorbit cu el, față de viermii imbecili și vicleni Ana și Irod, cărora nu le-a adresat nicio vocală.
Pilat era o brută, într-o lume unde te condamna la moarte pentru nimic, o lume de o cruzime uriașă. Și totuși se chinuie să-L salveze.
Putea să-L condamne imediat. Vine, Îl întreabă, ascultă, se cutremură, primește scrisoare de la soția simțitoare de Dumnezeu, zice de trei ori “nu găsesc în El nicio vină”. Întreabă ce este Adevărul, când Adevărul infinit era acolo, lângă El. Iar iese, iar încearcă să îi înduplece.
Ascultă despre Împărăția veșnică. Îl îmbracă în hlamidă. Zice profetic: Iată Omul! AMIN, El e Omul prin excelență, Arhetipul veșnic al umanității, Logosul model după care a fost plămădit Adam. Strigă: Iată Împăratul vostru!
Se spală pe mâini de Sângele lui Dumnezeu. Zice: nevinovat sunt de Sângele Dreptului acestuia. Îl pune pe Iisus în talger alături de răufăcătorul Baraba, căci știa că din invidie L-au dat lor. Tot speră că se vor liniști șerpii blestemați, însetați de sânge.
E șantajat de viperele cu doctorat în Tora, care știau pe de rost sutele de proorocii împlinite în Iisus, că dacă Îl eliberează face lezmajestate Cezarului.
Sărmanul Pilat. Într-o lume de brute. Un păgân cu sute de zei demonici, simte adierea dumnezeiască. E slab, dar nu e rău. De aia e pomenit în Crez până la sfârșitul veacurilor.
