Preot Ioan Bădiliţă
Ajung cu Evanghelia în mijlocul Bisericii, și o așez pe umărul stâng. Buzele-mi murmură frumoasa rugăciune a intrării mici: „Stăpâne, Doamne, Cel care ai așezat în Ceruri cetele și oștile Îngerilor și ale Arhanghelilor…”
O lumină puternică vine dinspre Altar, curgând pe dedesubtul și pe deasupra brațelor întinse ale lui Iisus, gata-gata să mă înghită ca marea pe Iona, melancolicul profet.
Din lăuntrul acestui flux luminescent, arunc o coadă de ochi spre paraclisierul Mihai, care poartă sfeșnicul ca pe un sceptru de împărat bizantin. E în dreapta mea. În spatele lui, nevastă-sa îl scanează rapid și, cu un gest fin, îi culege o scamă de pe sacou.
Spun: „Binecuvântată este intrarea Sfinților Tăi”, zâmbind și însemnând cruciș peste nimbul de lumină din Altar, după care adaug în gând: „Binecuvântat ești Meștere și Drăgăstosule și Înmiresmatule și Minunatule, care ai așezat pe pământ cetele și oștile nevestelor cu ochi de heruvim și mâini de ceasornicar, neadormitele și pururi pomenitele și preabinecuvântatele femei care au grijă permanent să nu umblăm cu pantalonii șifonați, să nu ne stea flaneaua lălâie peste gulerul de la cămașă, să nu cumva să se așeze vreo scamă peste inimile noastre zăpăcite și mereu grăbite…
