Nu aș putea să îți mai spun vreodată,
Să te mai sun, să te mai rog ceva,
Vaccinul ne dezbină înc-o dată,
Și Dumnezeu e trist pe undeva.
Tu crezi cu râvnă într-un ”ser” minune,
Eu cred doar în Hristos și în ”acul” său,
Dar ne desparte trist această ”lume”,
Eu îți spun ”frate”, tu mă crezi un ”rău”.
Te-ai vaccinat să pleci în ”țări” străine,
Așa mi-ai spus la ultimul apel,
Convins că sănătatea vrea și vine,
Nu de la îngeri, ci de la ”rapel”.
Prospectul de vaccine nu contează,
Că nu oferă certe garanții,
Tu spui că moda lumii valorează,
Mai mult decât a mele ”inepții”.
Și totuși ești ”cobaiul” prins în lesă,
Cu mâna ta sfios ți-o pui la gât,
Și când îți spun că ”Cerul” e compresă,
Tu îmi răspunzi teribil de urât.
Păcat că așa puțin ai vrut în viață,
Și cât m-am chinuit să îți explic,
Că doar Hristos e sens și dimineață,
Și să te ”împărtășești” măcar un pic.
Orgoliul tău de rațiune pură,
Și diploma ce-ai pus-o pe un zid,
Te-au depărtat de blânda mea măsură,
De-a trece cu Hristos prin orice vid.
Și nu o să te bat la cap, drag frate,
La urma urmei este treaba ta,
Dar nu călca pe sfânta-mi libertate,
Regret c-o să sfârșești în lumea ta.
Eu nu mă vaccinez, mi-ajunge leacul
De-a crede în Hristos și în al meu vis,
Și dacă mâine se termină veacul,
Mă voi muta curat în Paradis.
Păcat, căci m-ai avut așa aproape,
Și n-ai vrut să profiți de ”umbra” mea,
Te-aș fi-nvățat că totuși se mai poate,
Să ai un Dumnezeu la vreme grea.
de Pr. Cătălin Dumitrean
