În ziua de 20 septembrie, Biserica noastră îi pomenește cu mare cinste pe Sfântul Mare Mucenic Eustatie și pe soția sa, Teopista, alături de cei doi fii: Agapie și Teopist, care au primit darul facerii de minuni pentru credința și jertfelnicia arătată Mântuitorului Hristos.
Lucrarea lor aleasă, precum și convertirea și mărturisirea lor sunt istorisiri vrednice despre credința Bisericii primare, valabile peste ani, decenii și secole, ca într-un arc peste timp, până în zilele noastre. Tovarăși de viață și de credință, colaboratori apropiați întru împărtășirea Evangheliei, Sfinții Eustatie și Teopista, ca și copiii lor, sunt ocrotitori, dar și adevărate modele de urmat pentru familiile creștine de astăzi. Dacă despre familia creștină am discutat și în alte rânduri, cu prilejul prăznuirii Sfinților Andronic și Iunia sau Adrian și Natalia, de această dată vă aducem înainte un aspect mai puțin cunoscut: care este istorisirea cerbului din Icoanele Sfântului Eustatie, de ce au ales iconografii creștini să îl zugrăvească alături de dânsul și ce legătură există între Sfântul Eustatie și acest animal sălbatic? Aflați în rândurile de mai jos!
Înainte de a primi botezul creștin, Sfântul Eustatie se numea Placidas. A fost unul dintre cei mai buni generali ai împăratului Traian (98-117). Conducea o mare parte din armata Imperiului Roman şi era foarte respectat la curtea împăratului, mai ales că își dovedise abilitățile în luptă din timpul lui Tit, în anul 70, când a înconjurat și dărâmat Ierusalimul. Nici de bogăție nu ducea lipsă, trăgându-se din părinți nobili și fiind, totodată, răsplătit în mai multe rânduri pentru meritele sale militare. În vremuri de pace, însă, pentru ca soldații săi să nu-și piardă antrenamentul, Placidas îi scotea pe aceștia prin pădurile din jur la vânătoare, luptându-se cot la cot cu ei.
Într-una din zile, însă, pe când se afla la vânătoare, a văzut în depărtare un cerb mare, iar între coarnele sale – Semnul Sfintei Cruci și pe Mântuitorul Iisus Hristos răstignit. Dând pinteni calului, Placidas a început să urmărească cerbul, chemându-i și pe ceilalți soldați în ajutor, crezând că este vreo nălucă. Oricât l-au alergat, însă, n-au reușit să-l prindă. Pe rând, unul câte unul, ostașii au renunțat; numai generalul Placidas s-a ținut după urma cerbului până la marginea pădurii, unde era o prăpastie. Apropiindu-se, cerbul a sărit-o ca prin minune, însă calul lui Placidas n-a mai reușit să facă saltul, de frica înălțimii și a glasului care se auzea de dincolo: „De ce, o, Placidas, mă prigoneşti? Eu sunt Hristos, pe Care nu Îl cunoşti, dar prin faptele tale Îl cinsteşti, şi pentru tine M-am arătat pe acest animal […]. Nu este drept ca un om bun ca tine să nu cunoască adevărul şi să se închine idolilor surzi şi nesimţitori. Eu, ca să mântuiesc neamul omenesc, am luat chip de om şi am venit în lume”.
Generalul a încremenit, pur și simplu, și rămânând profund marcat de această minunată arătare, la câteva zile avea să primească Sfântul Botez alături de Teopista, soția lui, și de cei doi fii ai lor, Agapie și Teopist. După slujbă, Sfântul a dorit să mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a învrednicit să fie creștini și să primească acest mare dar. S-a întors, așadar, în locul din pădure în care i se arătase cerbul prima dată și aceeași voce dumnezeiască s-a făcut iarăși auzită, îndemnându-l să își arate credința sa și să nu se teamă de încercările ce vor urma să vină, căci El îi va ocroti.
Într-adevăr, nu după multă vreme, necazurile și ispitele au început să apară în viața Sfântului Eustatie. Mai întâi animelele, apoi și slujitorii săi au început să se îmbolnăvească și să moară, rând pe rând. Conștientizând că aceasta este încercarea despre care i-a vorbit Domnul în inima pădurii, Sfântul și-a luat familia și, pe ascuns, a plecat din oraș și s-au urcat cu toții într-o corabie care se îndrepta către Egipt. Pe drum, soția a fost luată în robie de corăbier, iar animalele sălbatice i-au răpit pe cei doi copii ai săi. „Vai mie! Cum eram şi cum am ajuns acum! Unde e slava mea? Unde sunt cinstirile pe care le aveam? Unde, soldaţii mei? Unde, ceilalţi oameni, fără de număr care erau sub porunca mea? Dar, Doamne, nu trece cu vederea lacrimile mele, nu mă părăsi până în sfârşit”, se ruga Sfântul Eustatie lui Dumnezeu. Iar Domnul n-a trecut cu vederea rugăciunea lui. Rămânând neclintit în credința sa, Sfântul a luat-o de la zero. La început a lucrat pentru o bucată de pâine, iar după ce a câștigat încrederea sătenilor, a fost pus paznic al pământurilor satului. În cele din urmă, după planurile Domnului, a fost numit din nou căpetenie peste oști, la Roma, și i-a găsit acolo, nevătămați, pe soția și fiii săi.
Murind împăratul Traian, i-a urmat la tron nepotul lui, Adrian, cel care a construit oraşul Adrianopol, idolatru şi un mare prigonitor al creştinilor. Aflând că Sfântul, vrednicul său general, şi-a găsit femeia şi copiii, i-a propus să aducă împreună o mare jertfă idolilor, în templul lui Apolo. Sfântul, însă, n-a vrut să ia parte, spunându-i împăratului: „Eu lui Hristos jertfesc, pe El Îl slăvesc şi Lui Îi mulţumesc pentru că Lui Îi datorez viaţa şi sufletul meu, El mi-a dat putere şi am biruit pe duşmanii Imperiului, tot El a binevoit să îmi revăd soţia şi fiii. Alt Dumnezeu nu cunosc, nici nu cred altuia, ci numai în Acesta Care a făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt într-însele”. Atunci, pe loc, Adrian a poruncit să îi fie scoasă centura de general. Apoi, l-a aruncat împreună cu familia lui spre mâncare fiarelor sălbatice. Și o nouă minune s-a întâmplat: fiarele s-au făcut blânde și n-au dorit să le facă rău, așa că cei patru Sfinți au primit cununile muceniciei fiind uciși într-un cazan cu aramă, încins pe foc. Câțiva creştini au luat pe ascuns Moaştele Sfinţilor şi le-au îngropat la loc potrivit, iar în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, apărătorul creştinilor, a fost ridicată o Biserică în cinstea Sfinţilor, pe locul în care și-au aflat odihna veșnică. De-a lungul vremii, sfintele lor oseminte au ajuns în multe colțuri ale lumii, găsindu-și loc de odihnă chiar și în țara noastră, la Biserica Iancu Vechi-Mătăsari din București.
Așadar, sărbătoarea din data de 20 septembrie ar trebui să ne fie tuturor o lecție. Sau un curs predat intensiv, despre cum, asemenea Dreptului Iov, Sfântul Eustatie, mult iubitorul de Dumnezeu și-a pierdut familia, şi-a pierdut rangul și toate bogățiile și a înfruntat primejdii cu un curaj nemaiîntâlnit, toate pentru a dobândi ceea ce contează cu adevărat: viața veșnică și Împărăția Tatălui Ceresc. A avut de înfruntat în viața sa primejdii și ispite infinit mai mari decât pericolele pe care le-a întâlnit pe câmpul de luptă, din partea inamicilor. Credinţa sa statornică i-a fost pusă la încercare, însă tot credinţa a fost cea care l-a salvat și i-a adus în dar Raiul și veșnicia. Așadar, să fim cu luare-aminte la pilda vieții și la faptele demne de laudă ale Sfântului Eustatie, să ne amintim de el și să-l chemăm în rugăciune atunci când viața ne scoate în cale momente nu tocmai ușoare și să-l urmăm pe cărarea către Cer! Strâmtă și cu chinuri, după cum ne învață Biserica, dar mereu încununată, la final, cu bucurie duhovnicească.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
