Ultima zi de sâmbătă dinaintea Săptămânii Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului este cunoscută în tradiția Bisericii noastre ca „Sâmbăta lui Lazăr”. În această zi, Biserica a rânduit să facem pomenirea învierii Dreptului Lazăr de către Domnul nostru Iisus Hristos, înfăptuită în Betania. Data prăznuirii acestui moment este, așadar, una cu dată schimbătoare, variind de la un an la altul, în funcție de data Paștilor.
Sâmbăta lui Lazăr este deopotrivă un hotar între perioada Postului Mare și Săptămâna Patimilor, dar și un soi de element de legătură care unește cele două vremuri liturgice, prevestind în chip aparte Marele și Slăvitul Praznic al Învierii Mântuitorului. Pregătindu-ne pentru zilele Sfintelor Pătimiri, învierea Dreptului Lazăr este minunea care aduce în actualitate, an de an, câteva întrebări pertinente, dintre care cea mai cunoscută este cea legată de parcursul vieții acestui prieten bun al Mântuitorului după momentul învierii sale – ce s-a întâmplat, mai exact, cu Dreptul Lazăr, după ce a fost înviat din morți? Am ales să dedicăm câteva rânduri acestui subiect, în încercarea de a da un răspuns sintetic, dar și edificator în egală măsură.
Ce ne spune Sinaxarul?
După cum citim în paginile Sinaxarului, Lazăr era fiul fariseului Simon, de loc din Betania. Deseori, Domnul nostru Iisus Hristos mergea în casa lui Simon și discuta cu el pe marginea diferitelor subiecte legate de Legea lui Moise, însă mai cu seamă despre nemurirea sufletului după moarte și învierea morților. Datorită acestor întâlniri, Lazăr, alături de cele două surori ale lui, Marta și Maria, s-a împrietenit cu Domnul tot mai mult. Aflându-Se pe celălalt mal al Iordanului, Mântuitorul îi încredința pe cei ce Îl urmau despre Taina Învierii, „trezindu-i” din somnul veșnic mai întâi pe fiica lui Iair, iar apoi pe fiul văduvei. Între timp Lazăr, prietenul Său, s-a îmbolnăvit brusc, așa că surorile sale au trimis veste lui Iisus, ca să vină cât se poate de repede în casa lor și să-l vindece. Însă, Lazăr și-a dat sufletul până la venirea Mântuitorului și astfel are loc cunoscuta minune a învierii lui Lazăr, care, deși era mort de patru zile și deja așezat în mormânt, este readus la viață de către Mântuitorul. În acel moment, mulți dintre evreii care asistaseră la eveniment au început să creadă în El (Ioan 11, 45).
După patru zile, din nou la viață
După ce Hristos a strigat cu voce tare: „Lazăre, ieși afară!”, mortul a ieșit cu mâinile și picioarele legate cu fâșii de pânză și cu fața înfășurată cu o mahramă. Imaginea îi lasă pe toți fără cuvinte. Lazăr era viu, se deplasa și se comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Se spune că, după învierea sa, Lazăr nu a zâmbit și nu a râs decât o singură dată când, într-o zi, a zărit un om furând un vas din lut și s-a amuzat, spunând: „lutul fură lutul”. De asemenea, nu mânca decât fructe și n-a mărturisit nimic despre cele văzute în cealaltă lume, fie pentru că nu i s-a îngăduit să vadă cele de acolo, fie că, dacă le-a văzut, i s-a poruncit să nu spună nimănui o vorbă.
Minunea a trezit invidia poporului evreu care, alături de arhiereii, s-a înfuriat nu doar împotriva Mântuitorului, ci și împotriva lui Lazăr, acesta din urmă fiind nevoit să caute adăpost departe de cetatea Ierusalimului pentru a evita să moară ucis de mâinile conaționalilor săi.
Tradiția Bisericii spune că, pe drumul refugiului, Dreptul Lazăr a găsit un spațiu liniștit, undeva în estul Mării Mediterane, la mică distanță de coastele Orientului Apropiat: orașul Kittium (Larnaca de astăzi) din Cipru. Nu după multă vreme, când Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Apostol Barnaba, unul dintre cei șaptezeci de apostoli au ajuns în Cipru, l-au hirotonit pe Lazăr ca cel dintâi Episcop de Kitium. Din acest motiv, toate scaunele episcopale din Larnaca de astăzi poartă Icoana lui Lazăr în loc de cea a Mântuitorului, respectând tradiția oficială a Bisericii, îndătinată de atâta vreme.
De numele lui Lazăr și de noua sa viață se leagă și descoperirea Muntelui Athos în anul 52 d.Hr. Fiind foarte legat sufletește de Maica Domnului, Lazăr era profund mâhnit din pricina faptului că nu se poate întoarce la Ierusalim să o viziteze, încă temându-se de evrei. Se spune că, aflând supărarea sa, Maica Domnului i-a trimis o scrisoare de consolare, în care i-a scris că, dacă îi va trimite o corabie, atunci îl va vizita cu bucurie chiar în Cipru, noua sa casă. Zis și făcut. Plecând în călătorie alături de Ioan, ucenicul cel iubit, o furtună puternică i-a deviat de la traseu, ajungând să naufragieze în cele din urmă pe țărmul Muntelui Athos, în Grecia. Știind că nimic nu este întâmplător, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a rămas pe loc impresionată de frumusețea acestui loc și s-a rugat Fiului ei ca meleagul acesta, stăpânit până atunci de credințe păgâne, să se transforme în grădina ei, în care rugăciunea să nu înceteze niciodată. Astfel, o eșuare de la traseul inițial avea să se prefacă într-o misiune care avea să schimbe cursul și istoria întregii Biserici. Ulterior, din Athos, Maica Domnului a ajuns în Cipru, unde l-a întâlnit pe Lazăr și i-a dăruit un omofor și o pereche de mânecuțe arhierești, lucrate de binecuvântatele sale mâini.
După momentul învierii, Lazăr a mai trăit 30 de ani, apoi și-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind îngropat chiar în localitatea Larnaca din Cipru. Deasupra mormântului său, ucenicii au zidit o Bisericuță, însă în jurul anului 890, împăratul Leon Înțeleptul, având mare evlavie la Dreptul Lazăr, i-a mutat Moaștele la Constantinopol, iar în schimbul acestora a oferit bani și meșteri pricepuți care au înălțat, pe locul micului locaș de rugăciune, Biserica închinată Sfântului Lazar, care dăinuie până în zilele noastre. În semn de mângâiere pentru creștinii din Cipru, împăratul le-a lăsat cinstitul cap şi un fragment din Moaştele Sfântului Lazăr, înaintea cărora se închină astăzi mulțime de credincioși.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
