Secrete din Sinaxare: De ce apare un leu în Icoanele Sfintei Mucenițe Tatiana?

În fiecare an, la data de 12 ianuarie, Biserica Ortodoxă o prăznuiește pe Sfânta Muceniță Tatiana, cunoscută în întreaga lume creștină ca ocrotitoare a studenților și a tinerilor. Viața ei pilduitoare și pătimirea mucenicească au inspirat de-a lungul timpului numeroase reprezentări iconografice, unele dintre ele atrăgând atenția printr-un simbolism aparte. Astfel, Sfânta Tatiana este înfățișată adesea în Icoane alături de un leu fioros care, în loc să o atace, îi stă supus la picioare. Această imagine neobișnuită ridică, pe bună dreptate, o serie de întrebări: care este semnificația acestui simbol? Cum se explică îmblânzirea firii sălbatice în fața unei tinere fecioare mărturisitoare a lui Hristos?

Așa cum v-ați obișnuit deja, […] ne propunem să aducem în atenția dumneavoastră repere lămuritoare din viețile și minunile Sfinților, alături de explicații privind arta și simbolismul Icoanei, pentru a contribui la formarea unei culturi iconografice temeinice, folositoare vieții duhovnicești.

De această dată, cu prilejul cinstirii Sfintei Mucenițe Tatiana, ne oprim asupra acestui element iconografic mai puțin cunoscut, dar deosebit de bogat din punct de vedere teologic și artistic, pe care vă invităm să îl descoperiți în rândurile ce urmează.

O viață dăruită întru totul lui Hristos

Înainte de a răspunde la întrebarea din titlu, haideți să reținem câteva informații biografice. Sfânta Tatiana a trăit în Roma veche, în prima parte a secolului al III-lea, pe vremea împăratului Alexandru Sever. Provenea dintr-o familie nobilă; tatăl ei, om de mare cinste în rânduiala civilă a cetății, păstra însă credința creștină în taină și și-a crescut fiica în frica lui Dumnezeu și în învățătura „cărților dumnezeiești”, după cum citim în Sinaxar. Ajunsă la vârsta potrivită, Sfânta Tatiana a refuzat căsătoria și a ales o viață de curăție, post și rugăciune, dorind să fie „mireasă a lui Hristos”. Pentru viața ei îmbunătățită, a fost rânduită diaconiță. Nu, diaconițele nu erau „slujitori ai Altarelor în variantă feminină”, ci aveau o rânduială distinctă, apărută din nevoi foarte concrete ale Bisericii din primele veacuri.

Pentru cei care nu știu, poate, diaconițele erau femei cu viață curată, rânduite într-o slujire bisericească aparte, menită mai ales să sprijine partea feminină a comunității. Rolul lor era strâns legat de săvârșirea Botezului la maturitate. Deoarece rânduiala Tainei presupunea ungerea și asistarea persoanei botezate, diaconițele îi ajutau pe slujitori, asigurând buna-cuviință și rânduiala ritualului. Ele pregăteau femeile catehumene, le învățau credința și le sprijineau atât înainte, cât și după primirea Botezului.

Pe lângă această lucrare liturgică, diaconițele aveau și o misiune catehetică și socială: vizitau femei bolnave sau aflate în nevoi, le aduceau mângâiere și ajutor și contribuiau la buna rânduială a vieții bisericești. Odată cu generalizarea botezului pruncilor, rolul lor s-a redus treptat, însă rânduiala diaconițelor rămâne o mărturie a grijii și înțelepciunii Bisericii din primele veacuri.

Prigoana și mărturisirea neînfricată

Liniștea comunității creștine din vremea Sfintei Tatiana a fost tulburată în timpul împăratului Alexandru Sever. Deși tânărul împărat era tolerant, dregătorii săi, precum eparhul Ulpian, erau vrăjmași cruzi ai creștinilor. În acest context, Sfânta Tatiana a fost prinsă și dusă cu forța în templul zeului Apolo pentru a aduce jertfă.

Rugăciunea ei a fost, însă, mai puternică decât zidurile păgâne: un cutremur mare a sfărâmat idolul și a dărâmat o parte din templu. Acesta a fost doar începutul unui șir de minuni care i-au lăsat pe chinuitori fără replică. Deși a fost bătută, i s-au scos ochii și a fost tăiată cu bricele, trupul ei rămânea întreg, iar din rănile sale, în loc de sânge, curgea lapte, împrăștiind o mireasmă de flori, tâmâie și plante aromate.

Leul care s-a făcut… miel

Revenind la subiectul editorialului nostru, deși Erminia lui Dionisie din Furna (manualul clasic de pictură bisericească, Ed. Sophia, București, 2000) specifică doar faptul că Sfânta Tatiana se zugrăvește în rândul Sfintelor Mucenițe fecioare cu chip de tânără și purtând în mână crucea ca semn al muceniciei, în viața Sfintei regăsim un episod aparte, care a servit drept fundament pentru câteva reprezentări iconografice ulterioare.

Așa cum am arătat și cu alte prilejuri, tradiția creștină consemnează în scrierile sale numeroase episoade din viețile Sfinților, care pun în lumină nu doar virtutea și sfințenia lor, ci și relația de deplină armonie dintre omul îndumnezeit și întreaga creație. Compasiunea și blândețea față de animale devin, în acest context, semne ale restaurării firii omenești prin har.

Astfel, momentul care explică prezența leului în Icoanele Sfintei Tatiana a avut loc spre finalul martiriului său. Văzând că niciun chin nu o poate înfrânge, păgânii au dat-o spre mâncare unui leu înfricoșat, în fața mulțimii adunate în arenă. Spre uimirea tuturor, însă, fiara sălbatică, în loc să o sfâșie, s-a apropiat de Sfântă cu blândețe. Leul a început să se gudure pe lângă ea și să-i lingă picioarele, ca un animal de casă recunoscător. Această scenă, „imortalizată” în iconografie, este dovada vie a faptului că, atunci când omul se unește cu Dumnezeu prin sfințenie, firea întreagă se preschimbă, iar fiarele recunosc în cel sfânt chipul stăpânului de odinioară din Rai.

Ba chiar mai mult, e interesant de reținut faptul că, atunci când slujitorii au încercat să scoată leul din arenă, acesta s-a repezit la un boier păgân pe nume Eumenie și l-a ucis pe loc, arătând că blândețea sa față de Sfântă era o minune dumnezeiască, nu o simplă întâmplare.

Așadar, curajul și statornicia în credință ale Sfintei Mucenițe Tatiana rămân, până astăzi, o puternică sursă de inspirație pentru fiecare dintre noi. Asemenea ei, suntem chemați să mărturisim adevărul și să ne ridicăm împotriva răului, nu prin violență, ci prin credință, iubire și nădejde în Dumnezeu, chiar și în mijlocul încercărilor sau al dificultăților cotidiene. Credința ei nezdruncinată, care a îmblânzit până și firea sălbatică, ne arată că puterea lui Hristos lucrează acolo unde omul se dăruiește cu totul Lui. Sfânta Tatiana ne îndeamnă să devenim, la rândul nostru, martori ai Domnului în viața de zi cu zi, purtând lumina Evangheliei în gând, în cuvânt și mai ales în faptă. În orice clipă și-n orice ceas al vieții noastre!

Sursa: http://blog.bizanticons.ro.

Previous Post

Proloagele – ianuarie, ziua 12

Related Posts
Total
0
Share