E început de post și e început de cale… o nouă cale pe care mergem, purtând iarăși în cuget și-n simțiri nădejdea Învierii. E timp de pocăință și de iertat pe toți cei care ne-au greșit, pentru ca și noi să dobândim, în cele din urmă, iertarea și să devenim iarăși fii ai Împărăției. Suntem, de fapt, la kilometrul zero al Postului Mare, la începutul celor 40 de zile în care ar trebui să fim altfel. Altfel, dar la fel cu Hristos-Mântuitorul nostru care a postit în pustiu: „A fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de satana. Şi era împreună cu fiarele şi Îngerii Îi slujeau” (Marcu 1, 13).
În scrierile pe care le-am moștenit de la Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, citim că Dumnezeu i-a lăsat omului o făgăduință vrednică de ținut minte: că în ziua în care pe pământ va împărăți Hristos, toate făpturile create de El vor trăi din nou în pace. De altfel, mulți oameni sfinți s-au împrietenit chiar și cu cele mai de temut animale. Spre exemplu, Cuviosul Gherasim de la Iordan este cunoscut multora dintre noi pentru prietenia neobişnuită pe care o avea cu un leu, iar Sfântul Serafim era prieten cu un urs care nu făcea nimic rău nimănui. De aceea, cu prilejul prăznuirii Sfântului Ierarh Cuthbert din ziua de 20 martie, am considerat că este interesant să aflăm din ce motiv acest Sfânt Ierarh al primelor veacuri creștine este reprezentat în unele Icoane alături de trei vidre și care este fundamentul acestei imagini neobișnuite. Aflați și dumneavoastră răspunsul, în rândurile de mai jos!
Sfântul Cuthbert, ierarhul de neam bogat
Înainte să explicăm prezența inedită din Icoanele sale, se cuvine să reținem câteva detalii esențiale. Sfântul Cuthbert s-a născut într-o familie engleză bogată și de neam mare, în partea de nord a Angliei, în jurul anului 634. În copilărie, pe când păștea oile într-o zi, a avut o vedenie. Dintr-odată a văzut o rază lungă de lumină străpungând întunericul nopții, iar în mijlocul ei se aflau o ceată de ființe cerești coborând pe pământ și primind în sânul lor un suflet de o strălucire orbitoare, și care apoi s-au întors în locașurile lor cerești. Această vedenie l-a marcat pe moment și tot ea avea să-i schimbe total cursul vieții. Dimineața, el a aflat că Episcopul Aidan de Lindisfarne s-a mutat la Domnul și în acel moment Cuthbert a decis să devină monah.
După patru ani de serviciu militar, Cuthbert a mers la Mănăstirea din Melrose, unde și-a început… drumul către sfințenie. Aici, el și-a dedicat timpul rugăciunii, meditațiilor la cuvintele Sfintei Scripturi și lucrării caritabile, căutând să își apropie viața tot mai mult de modelul Sfinților de odinioară. În anul 676, se retrage pe Insula Inner Farne pentru a duce o viață pustnicească. După opt ani petrecuți în această singurătate, este chemat să slujească ca episcop al Lindisfarnei. Simțind că a venit timpul să treacă la cele veșnice, se retrage în chilia sa de pe Insula Farne, trecând la Domnul pe 20 martie 687.
După moartea lui, insula Lindisfarne a fost numită „Insula sfântă” și a ajuns un adevărat Athos al Angliei. Aceasta până în anul 793, când vikingii au pustiit mănăstirea, omorându-i pe călugări și punând capăt pentru totdeauna vieții monahale de aici. Ulterior, Moaștele Sfântului au fost mutate în Durham (cunoscută la acea vreme sub numele de Dunholme), unde a fost construită o Biserică pentru a le găzdui. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, în timpul Reformei engleze, multe Sfinte Moaște și odoare au fost distruse sau profanate în încercarea de a elimina cinstirea Sfinților și a obiectelor sfinte din Biserici. Atunci, regele Henric al VIII-lea a trimis un detașament pentru a strica racla Sfântului, însă călugărilor le-a fost îngăduit să îngroape Moaștele. În cele din urmă, în anul 1827, când mormântul său a fost deschis în catedrala din Durham, osemintele sale au fost găsite la fel, în stare intactă, alături de cinstitul cap al Sfântului Oswald.
Vidrele Sfântului Cuthbert
Oricine privește Icoana Sfântului Cuthbert, rămâne mirat. Motivul? În registrul inferior al Icoanelor sunt reprezentate fie una, fie trei vidre (numărul diferă, în funcție de tradiția iconografică a diferitelor țări).
În general, vidrele sunt mamifere acvatice cunoscute pentru trăsăturile lor distinctive, precum blana densă, coada scurtă și picioarele cu gheare puternice, adaptate pentru viața în apă. Vidrele sunt animale extrem de agile, fiind cunoscute pentru comportamentul lor ludic și inteligent, și adesea pot fi observate jucându-se în apă sau construind bârloguri elaborate din plante acvatice și alte materiale.
Ne întrebăm, pe bună dreptate, ce legătură au vidrele cu un ierarh și mai ales cum se face că tradiția le-a păstrat prezente în Icoanele sale? Ei bine, potrivit relatărilor despre viața sa, se spune că, după ce s-a retras din ascultarea de egumen la Lindisfarne și s-a stabilit pe insula apropiată, Inner Farne, Sfântul Cuthbert s-a obișnuit cu un stil aparte de rugăciune. Avea obiceiul să se scoale la miezul nopții, în timp ce toți ceilalți dormeau, pentru a ieși afară ca să-și facă canonul, întorcându-se înapoi de-abia dimineața, când începea slujba.
Răsfoind paginile volumului „Viețile Sfinților ortodocși din Apus. Sfinții Insulelor Britanice”, semnat de Vlad Benea, aflăm istorisirea pe larg. Conform tradiției, într-una dintre seri, unul dintre călugări l-a văzut strecurându-se afară din mănăstire şi l-a urmărit să vadă ce face. Sfântul Cuthbert a coborât pe plajă, a intrat în valuri până la brâu şi a început să se roage. Și a rămas așa, nemişcat, în bătaia valurilor şi în frigul oceanului, întreaga noapte, priveghind şi aducând laude lui Dumnezeu. Când s-a crăpat de ziuă a ieşit, a îngenuncheat pe nisip şi a început din nou să se roage. Atunci, ca și cum ar respecta un ordin, două vidre au ieşit din mare şi au început să-i încălzească şi să-i şteargă picioarele cu blana lor. După ce și-au încheiat „misiunea”, s-au apropiat de dânsul pentru a lua binecuvântare şi s-au întors în apă. Apoi, Sfântul Cuthbert a plecat repede în mănăstire, unde tocmai băteau clopotele pentru începerea slujbei. A intrat în Biserică şi s-a aşezat în strana sa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă, fratele care îl urmărise s-a apropiat de el tremurând de frică şi cerând cu lacrimi iertare pentru neruşinarea lui. Când Sfântul Cuthbert a înţeles ce se întâmplase, l-a binecuvântat pe ucenic cu îngăduintă, poruncindu-i să nu spună nimic despre ceea ce văzuse, până după moartea sa.
O istorisire care ne lasă fără cuvinte și care, pentru mulți dintre noi, poate părea ireală sau desprinsă din pagini de basm. Însă în realitate, tabloul acesta nu este desprins din filme cu efecte speciale, ci este un „efect”, o urmare firească a comuniunii pe care o naște credința și rugăciunea curată. În legătură cu acest aspect am descoperit zilele trecute un pasaj care îi aparține Sfântului Isaac Sirul și pe care, pentru frumusețea lui, îl redăm în rândurile de mai jos:
„Omul smerit se apropie de animalele sălbatice, iar în clipa în care îl văd, ferocitatea lor e îmblânzită. Ele vin la el si se lipesc de el, ca de stăpânul lor, dând din coadă și lingându-i mâinile și picioarele. Ele simt un miros pe care-l are el – este aceeași mireasmă pe care o avea Adam înainte de cădere, pe vremea când erau toate adunate în fata lui, în Rai, iar el le dădea nume. Această mireasmă ne-a fost luată ulterior, însă Hristos a înnoit-o și ne-a dat-o înapoi, la venirea Lui. Ea este cea care îndulcește mirosul oamenilor”.
Părintele Dumitru Stăniloae, cel mai mai mare teolog pe care l-a dat neamul românesc, de mare înălţime duhovnicească, spunea la rândul său că „delicateţea Sfântului se răsfrânge chiar şi asupra animalelor şi a lucrurilor, pentru că în tot şi în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu. El respectă pe fiecare om şi fiecare lucru şi dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă”. Un dar al iubirii lui Dumnezeu a văzut și Sfântul Cuthbert în gestul vidrelor care îl înconjurau. Pentru bunătatea sa, pentru viețuirea și pentru faptele sale alese, Sfântul Cuthbert rămâne nu doar un model de ierarh am primelor secole creștine, ci o mărturie reală, valabilă până în zilele noastre, a faptului că smerenia și dragostea pot restaura și înnoi legătura dintre om și creație.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
