Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)
La înălțimea cugetului smerit se găsește întotdeauna imaginea Sfintei și de viață făcătoarei Cruci a Răstignirii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Către ea ne îndreptăm ori de câte ori simțim că suntem slabi în ispite și în necazuri, căutând iubirea lui Dumnezeu pentru noi, știind că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Unul Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16).
Odinioară, poporul cel însetat de libertate, lipsit de dorința concretă de a lucra ceva pentru a o dobândi, ci doar având pretenția ca Dumnezeu și Moise să le ofere tot ce își dorește, a privit moartea anunțată de mușcătura șerpilor veninoși, neputincios ca să-și mute mintea de la această viață, de aici, la viața cea de dincolo. Doar Moise, „credincios în toată casa Domnului, ca o slugă” (Evr. 3, 5), avea smerenia să recunoască puterea lui Dumnezeu și să-i ofere poporului posibilitatea de a privi către înălțimea Cerului, în vremuri de grea încercare. El a făcut șarpele de aramă, către care să-și îndrepte privirea oricine era mușcat de șarpe și astfel să trăiască (Num. 21, 8-9).
Prin aceasta, viața devine un dar al Sfintei Cruci, chiar și pentru cei care trăiau cu mai bine de 1.300 de ani înainte de Răstignirea de pe Golgota. De aceea, Sfânta Cruce stă la înălțime în locurile în care trăiesc creștinii, pe turle și pe dealuri, dar și pe înălțimile istoriei și ale universului, luminând omenirea și cosmosul în tot timpul.
Un alt loc, la fel de important, în care Sfânta Cruce străjuiește pașii noștri este răspântia de drumuri. Călătoria unui creștin are astfel o țintă și un reper spiritual. Chiar dacă ar călători numai pentru trup și pentru viața aceasta trecătoare, se întâlnește adesea cu Sfânta Cruce a Răstignirii și i se închină. Nici nu poate sta altfel omul în fața Crucii aflate la înălțime. El este mereu jos, câtă vreme Crucea este sus, biruitoare.
Omul poate să meargă în „calea Domnului”
Astfel, omul poate să meargă în „calea Domnului” (cf. Ps. 1, 1), pentru că aceasta este calea Crucii: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 9, 34). Putem observa de aici că Mântuitorul nu impune nimănui luarea crucii și călătoria împreună cu El, „pe cale” (cf. Lc. 24, 32). Propunerea, însă, este extrem de serioasă, pentru că nu este o altă cale de mântuire decât cea pe care ne-a deschis-o Domnul prin Pătimirea Sa. De aceea, „cine vrea” nu rămâne doar ca semn al posibilității fiecăruia de a dori sau nu să se mântuiască, ci mai ales ca afirmare a importanței unei voințe puternice, lipsită de șovăială, a celui care se angajează pe calea credinței.
Sinonim pentru asumarea greutăților personale
În general, înțelegem expresia „a-și lua crucea” ca sinonim pentru asumarea greutăților personale, fără șovăire, așa cum a făcut Însuși Mântuitorul, suferind moartea pe cruce, pentru păcatele noastre. Dacă suferințele personale ar fi putut mântui pe cineva, fiecare om s-ar fi mântuit deja până acum, pentru că, din câte observăm, tot omul trece prin necazuri și suferințe de-a lungul vieții sale. Însă nu ne mântuiește crucea necazurilor noastre, ci crucea Mântuitorului. De aceea mai potrivit ar fi să înțelegem porunca Domnului pentru luarea Crucii cu sensul de asumarea statutului de creștini: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? (…) omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Rom. 6, 3;6).
De altfel, noi știm că El S-a răstignit din dragoste pentru noi, primindu-ne pe toți în brațele Sale întinse pe Cruce. „Ci pe Cel micşorat cu puţin faţă de Îngeri, pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o, astfel că, prin Harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr. 2, 9).
Înaintea Sfintei Cruci fiind, conștienți de dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu pe care ne-a dat-o nouă în Iisus Hristos, Domnul nostru, să pășim cu evlavie în Sfintele Biserici ca, la îndemnul preotului ce ridică Sfânta Cruce în timpul Sfintei Liturghii, zicând „Sus să avem inimile”, să mărturisim cu toată sinceritatea și dorința împlinirii „lepădării de sine” că inima noastră o „avem către Domnul”.
Pr. Lect. Dr. Ion Sorin Bora
Sursa: http://ziarullumina.ro.
