Sfânta Elena și dăruirea fără margini pentru Biserică

Ne-am deprins să vorbim, aproape fără vreun simțământ profund, despre perioade mărețe din istorie, epoci scăldate în lumina marilor întâmplări, personalități, istorii amestecate de adevăr și legendă, precum și despre binecuvântările cerești revărsate de-a lungul veacurilor peste oameni. Și totuși, puține vremuri îndrăznesc să își ridice fruntea alături de era de glorie a împăratului Constantin cel Mare (306-337), cu cei peste 30 de ani de domnie, mai întâi ca august și apoi ca unic conducător al întregului Imperiu Roman.

Faptele sale, străduințele neostoite întru binele celor mari și al celor smeriți, strălucitele sale realizări în plan religios, edilitar, economic și politic depășesc hotarele unei simple evocări. Cuprinderea lor necesită deschiderea altor dimensiuni ale gândurilor și slovelor. Totuși, ne vom încumeta să le presărăm în cuvinte, urmând izvoarele cronicarilor de demult și aducând prinos de amintire și evlavioasei sale mame, Sfânta Împărăteasă Elena, alături de care a înveșnicit pământurile sfinte în catedrale și Biserici ce dăinuie ca mărturie peste veacuri.

Această binecuvântată familie, luminată de semnele cerești revărsate asupra împăratului și de închinarea smerită către Mântuitorul Iisus Hristos, strălucește printr-o credință rară, așa cum puține mari personalități ale omenirii au trăit-o. Prin atenția lui veghetoare, întoarsă mai ales spre Biserica vie, prin ctitorii mărețe, prin prefacerea vechilor temple idolești – altădată umbrite de superstițiile Romei păgâne – și prin zidirea cetății, „Noua Romă”, Constantin cel Mare și-a gravat numele pe pleiada celor mai străluciți suverani ai istoriei. Îndeosebi prin minunata podoabă a Bisericilor din Ierusalim, Betleem și Galileea, Biserici cum lumea nu mai vă­zuse până atunci, el rămâne în istorie nu doar ca împărat, ci ca ziditor de Altare și nădejdi.

În decursul timpului s-au mai evidențiat și alți împărați ctitori de așezăminte sfinte, dar istoria apreciază în mod special, cu realism și recunoștință, rolul Împăratului Constantin cel Mare și al mamei sale, Elena, oferindu-le cinstirea cuvenită. Chiar dacă, un veac mai târziu, împărăteasa Pulheria a arătat același zel pentru Biserică, evocarea se apleacă mai ales asupra persona­li­tă­ții Sfintei Elena, icoană a blândeții și a credinței lucrătoare.

Despre această femeie simplă, ale cărei începuturi se țes în umbra unui han unde, în trecere, poposeau oameni de seamă, nu s-au păstrat multe mărturii. Dar strălucirea chipului ei, izvorâtă dintr-o bunătate adâncă și curată, a fost remarcată și iubită de toți cei care au cunoscut-o. Astfel a câștigat prețuirea mai-marilor vremii sale și, din toată ființa, s-a dăruit creșterii fiului său, Constantin, visul și nădejdea vieții ei.

Scrierile omiletice care dăinuie peste veacuri – și dintre care multe îi pomenesc pe împărat și pe sfânta sa mamă – zugrăvesc osteneala lor ctitoricească în jurul a două aspecte definitorii: căutarea și aflarea Sfintei Cruci la Ierusalim, precum și ridicarea de lăcașuri sfinte ca prinos de mulțumire.

Tradiția ierusalimiteană mențio­nea­ză peste douăzeci de Biserici înăl­țate de Sfinții Împărați, deși principalii biografi ai Împăratului Constantin, la care facem referire, amintesc un număr mai mic. E drept că ansamblul ctitoricesc de la Sfântul Mormânt, de la Golgota și de la Biserica Învierii, cu capelele dimprejur, însumează, de fapt, zeci de Altare, iar maiestuozitatea bazilicii de la Betleem, locul Nașterii Mântuitorului, era impresionantă. Se pare că în toată perioada de până la venirea perșilor nu a existat o Biserică atât de măreață, de asemenea dimensiuni și cu astfel de decorațiuni arhitecturale, precum cea de la Betleem. Iar aceasta rămâne mărturie vie a iubirii nemărginite pentru Hristos și pentru Biserica Sa.

Despre momentul convertirii ei, informațiile sunt puține și contradictorii. Unii autori afirmă că era creștină cu mult timp înainte de Edictul de la Mediolan (313), alții spun că a devenit creștină cel târziu în anul 312.

Dintre cei care ne oferă date despre Împărăteasa Elena, cel mai citat rămâne Episcopul Eusebiu de Cezareea, în special prin lucrarea de seamă „Viața Împăratului Constantin”, dar și cu alte scrieri despre începuturile Creștinismului. Deși paginile închinate Sfintei Împărătese nu alcătuiesc partea cea mai mare a operei sale, ele constituie veritabile pietre de preț în țesătura acelor vremuri.

Eusebiu de Cezareea consemnează o scrisoare a Împăratului Constantin adresată Arhiepiscopului ierusalimitean Macarie (312-334) și înmânată acestuia chiar de Elena. În ea putem citi: „Constantin biruitorul, măritul și augustul, către Macarie. Atât de mare este Harul Mântuitorului, încât nicio risipă de cuvinte nu-mi pare a fi pe măsura minunii petrecute acum, iar faptul că mărturia Preasfintelor Sale Patimi a putut zace atât amar de ani, acoperită de țărână, cu adevărat întrece toată puterea noastră de mirare. Dacă toți oamenii socotiți înțelepți pe acest pământ s-ar aduna la un loc și ar vrea să rostească niște vorbe, care să poată fi demne de însemnătatea întâmplării, ei nu i-ar putea face față nici măcar într-o cât de mică măsură, fiindcă într-atât întrece puterea de adeverire a acestei minuni, pe cât se arată și cele cerești, mai presus ca putere decât cele pământești…”¹.

Scrisoarea continuă cu îndemnul adresat arhiepiscopului de a chivernisi cu responsabilitate lucrarea pe care Constantin dorea să o întreprindă prin intermediul mamei sale, Elena, pentru Biserica înălțată la Ierusalim. Între altele, împăratul spune: „Să se arate în cele din urmă pe potrivă, încât până și cele mai mândre zidiri din orașele noastre să fie umbrite de frumusețea ei”².

Pentru înălțarea sfântului lăcaș au fost desemnați să se îngrijească de lucrări prietenul împăratului, Dracilianus, locțiitorul prefectului eparhiei, precum și guvernatorul provinciei. Ei aveau poruncă de a coordona lucrările, dar și de a-i îndruma pe meșteri și pe calfe cu privire la arhitectura și podoabele Bisericii. Mai departe, documentul imperial oferea detalii privind forma coloanelor, a decorațiunilor din marmură, a tavanului Bisericii, despre care aflăm că urma să fie casetat în lemn și poleit cu aur. În această lucrare sfântă nu se cunoștea nici zăbavă, nici măsură în cheltuieli. Toate se făceau cu îmbelșugare, așa cum Eusebiu însuși mărturisește: „Scrisoarea împăratului a fost nu doar cuvânt, ci și poruncă vie, iar porunca s-a făcut îndată faptă”.

Așa s-a înălțat „lăcașul închinat mântuitoarei biruințe a Domnului asupra morții și a fost înzestrat cu prisos de bogăție și dar, de unde nouă, unora, lesne ne vine să vedem în ea tocmai acea înnoită cetate a Ierusalimului, cândva prevestită lumii prin profeții și pe care ne-o vestește și ne-o cântă un noian de texte inspirate”³. Amănuntele legate de minunatele zidiri din Țara Sfântă sunt zugrăvite cu măiestrie de episcopul-cronicar, ale cărui cuvinte revarsă peste cititor mireasma nobilă a acelor vremuri de slavă. Prin descrierea sa, pătrundem în eleganța și măreția lucrărilor neasemuite de atunci. Despre una dintre Biserici ni se spune că era „înaltă la nesfâr­șit”, iar tâlcuitorii de mai târziu, vrând să-i aducă sensul mai aproape, au rostit că era „nespus de înaltă”, tinzând, parcă, spre tăria cerurilor.

Bogăția materialelor alese era pe potriva acestei înălțimi cerești: marmura îmbrăca lăcașul în valuri de culori felurite, pietrele lustruite străluceau asemenea stelelor, iar aco­pe­ri­șurile de plumb păreau zăgazuri ale luminii. Ornamentele, variate și bogate, îmbrăcau fiecare colț al Bisericii, care, poleită pretutindeni cu aur, răspândea o lumină atât de vie încât sufletele celor ce intrau se sim­țeau deja cuprinse de slava cerului.

Biserica de la Betleem, precum și cea a mântuitoarei Învieri, s-au bucurat de pagini descriptive pline de admirație, în care se relatează faptul că „toate cheltuielile și fastul erau de-a dreptul împărătești. Darurile din aur, argint și pietre nestemate, incrustate în materiale felurite, dovedeau un meșteșug măiestrit, cât nu ne putem îngădui acum să încercăm a-l arăta în cuvinte”⁴.

Tot astfel, pe aceleași meleaguri binecuvântate, mai exact pe Muntele Eleonului, s-au înălțat două lăcașuri sfinte, spre cinstirea altor locuri de taină, unde peșterile străvechi păstrau ecoul rugăciunilor și al aștep­tă­rii celor drepți. Și acolo, piatra a fost îmblânzită de mâinile meș­te­ri­lor, iar cerul a fost adus mai aproape, prin credință și osteneală.

Episcopul Eusebiu o numește pe mama împăratului „Augusta Elena” și „cuvioasa maică a iubitorului de Dumnezeu Împărat”, amintind că „s-a ajutat de împărăteasca putere a fiului ei”. Cronicarul ne mai spune că „împărăteasa a depănat zile ferite de necazuri trupești și de griji sufle­tești, iar la final a avut parte de la Dumnezeu de un sfârșit potrivit evla­viei sale, așa cum se bucurase de o bună răsplătire încă din vremea vieții de aici”⁵.

Mai aflăm, din această prețioasă sursă, că împărăteasa a străbătut întregul Răsărit înconjurată de strălucirea conferită de autoritatea împărătească. Ea împărțea în jurul ei „daruri din belșug, atât poporului de prin orașe, cât și oricărui ins care venea la ea să-i ceară. Și tot din belșug împărțea, cu darnicu-i braț, și unită­ților armate”, dar cel mai mult, ne spune Eusebiu, își arăta dărnicia înaintea săracilor goi și neajutorați, față de unii cu daruri în bani, față de alții cu veșminte ca să-și acopere trupul. Pe unii i-a scăpat din închisoare sau din pătimirile și munca silnică de care aveau parte în mine. „A eliberat de prigoană pe mulți asupriți și pentru mulți a trimis vorbă să-i întoarcă din surghiun.”⁶

Un amănunt deosebit de grăitor pentru trăirea ei ne oferă, în continuare, Episcopul Eusebiu: „Elena nu dădea uitării dovezile de credință în Dumnezeu. În Biserici putea fi văzută oricând. Casele de rugăciune le înzestra cu daruri minunate și nu dădea uitării nici măcar lăcașurile aflate în cele mai neînsemnate cetăți. Merita cu adevărat să vezi cum umbla această femeie înveșmântată simplu și modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, și cum arăta evlavia față de Dumnezeu, prin tot soiul de fapte bineplăcute Lui”⁷. După o astfel de viață și mai ales după ultimii ani, petrecuți în căutarea și descoperirea Sfintei Cruci și în nenumărate fapte de milostenie, ajunsă la vârsta de 80 de ani, și simțind sfârșitul aproape, și-a rânduit toate ale sale, exprimându-și ultimele dorințe în favoarea singurului stăpânitor împărat al întregii lumi, care era și singurul ei fiu, dar și a celor apropiați lor, cărora le-a lăsat moștenire câte ceva din averea ei, răspândită pe fața a tot pământul, după cum spune Eusebiu.

Trupul neînsuflețit al fericitei împărătese a avut parte de onoruri cu totul speciale. Însoțit de o numeroasă escortă armată, sicriul a fost adus în cetatea împărătească, unde a fost așezat între mormintele împăraților.

Eusebiu are cuvinte de mare apreciere pentru împărăteasa Elena. Ne spune că devenise atât de cuvioasă, de parcă „Însuși Mântuitorul tuturor i-ar fi fost ei Învățător, încă din frageda ei tinerețe, și atât o acoperise cu împărătești onoruri că, pretutindeni, în toate provinciile, era aclamată ca împărăteasă augustă. De asemenea, împăratul a hotărât să-i fie așezat chipul pe monedele de aur. Avea, din partea împăratului, drepturi depline asupra vistieriei împă­ră­tești, să o poată folosi cum îi era vrerea, pe toate chivernisindu-le după cum socotea să fie mai potrivit”⁸.

Pe lângă datele pe care ni le oferă cel mai cunoscut istoric al epocii constantiniene – care zugrăvesc în chip fericit lucruri în general cunoscute, dar și unele poate neluate în seamă – s-au păstrat și alte amănunte, notate de cel care a continuat Istoria bisericească a lui Eusebiu, Socrate Scolasticul. În Istoria sa, în capitolul 17, citim despre împărăteasa Elena: „Mama împăratului primise micul oraș Drepan, care a fost înălțat sau ridicat la demnitatea de cetate, și s-a numit Elenopole” ⁹, devenind, așadar, dintr-un mic orășel, cetatea Elenei.

Același autor ne spune că la Ierusalim împărăteasa a căutat cu sârguință mormântul unde fusese așezat Mântuitorul și din care El înviase. Vrăjmașii credinței în Hristos îl acoperiseră cu pământ, „spre a-i șterge cu totul amintirea și înălțară deasupra un templu, în cinstea Venerei, și așezară acolo statuia acestei zeități”¹⁰. Elena a găsit cele trei cruci și inscripția unde Pilat a dispus să fie amintit numele Mântuitorului. Nu se știa care era cea pe care fusese așezat Trupul Domnului. Istoricul Socrate ne spune că în Ierusalim era atunci o femeie chinuită de o boală îndelungată și ajunsă în cea mai grea suferință. După ce a atins trupul ei cu crucile celor doi tâlhari, aceasta a rămas ca și înainte, însă după atingerea Crucii Mântuitorului, ea a fost cu desăvâr­șire vindecată.

Mai aflăm, apoi, că împărăteasa a lăsat la Ierusalim o parte din Sfânta Cruce, păstrată cu evlavie într-o cutie de argint, ca să poată fi văzută de toată lumea și a trimis o altă parte din lemnul sfânt lui Constantin¹¹. După ce a ctitorit sfântul lăcaș la Ierusalim, s-a îndreptat către Betleem. Socrate Scolasticul ne spune, în același loc, că „împărăteasa avea o cuvioșie atât de sinceră și era la evlavie atât de umilită încât își făcea rugăciunile cu celelalte femei și punea la masa sa pe fecioarele sărace ale Bisericii. Le servea ea însăși și își împărțea cu generozitate averea, pentru alinarea celor ce erau în nevoi”¹².

Istoricul Socrate mai consemnează că, după moartea împărătesei, trupul ei a fost dus în „Noua Romă” și așezat în mormântul împăraților, deși sunt și păreri diferite, potrivit cărora trupul împărătesei a fost așezat într-un mausoleu anume pregătit și abia mai târziu dus la Constantinopol.

„Istoria bisericească” a următorului istoric antic, Sozomen, consemnează la rândul ei că Împărăteasa Elena „s-a ridicat în cursul acestei vieți la culmea măririi omenești. Ea a fost proclamată împărăteasă (Augustă), a luat bani din tezaurul de iconomie și a dispus de el cum a voit”¹³. De asemenea, istoricul Sozomen ne spune că „numele împărătesei nu va putea fi șters niciodată din memoria oamenilor, mai ales două cetăți, una în Bitinia și alta în Palestina, îl vor conserva posterității”.

Din lectura cronicilor târzii observăm că atât Socrate, cât și Sozomen s-au aplecat cu evlavie asupra scrierilor Episcopului Eusebiu din Cezareea, pe care l-au avut ca izvor principal. Deși multe dintre relatările lor urmează firul trasat de Eusebiu, acești istorici au adăugat și câteva gânduri personale, câteva raze de lumină proprie, înfrumusețând și adâncind, astfel, Icoana vieții binecuvântate a Împărătesei Elena.

Un alt istoric, Teodoret, Episcopul Cirului, amintește în istoria sa: „După cele găsite la Ierusalim, mama împăratului (n.n., fericita Elena), după ce a aflat ceea ce dorise, a pus în coiful împărătesc o parte dintre cuie, având grijă de capul fiului său, ca să alunge săgețile dușmanului. Iar pe altele le-a legat de frâul calului, îngrijindu-se de siguranța împăratului în luptă¹⁴. Cu aceasta s-a împlinit vechea profeție: «Și va fi pe frâul calului ceva sfânt Domnului atotputernic» (cf. Zaharia 14, 20)”¹⁵. Și, în alt loc, Teodoret grăiește cu adâncă cinstire: „Împărăteasa Elena s-a învrednicit de cinstea ce i se cuvenea și după moarte, fiindcă a slujit cu sârguință și cu căldură pe Dumnezeul tuturor”¹⁶.

Toate aceste mărturii sunt pagini de lumină, însemnate de cei care au cunoscut-o ori au auzit de faptele ei minunate la Ierusalim, la Constantinopol, la Elenopole sau în alte părți ale lumii răsăritene. Pelerinii care ajung la Locurile Sfinte află aproape la tot pasul despre faptele minunate ale Împărătesei Elena. La Patriarhia Ierusalimului se păstrează frumosul obicei de a pomeni, în rândul ctitorilor, și pe unii care au ajuns la măsura sfințeniei. Între aceștia se află și Împărăteasa Elena, alături de împărăteasa Pulheria și de alte capete încoronate care au făcut mult bine Patriarhiei Ierusalimului, fie la Biserica Sfântului Mormânt, la Golgota, fie la Bazilica Învierii sau în alte lăcașuri sfinte.

Ascultând de multe ori acest pomelnic, uneori rostit chiar de Patriarhul Ierusalimului, m-am gândit că, de fapt, Sfinții, deși ajunşi la măsura iubirii lor desăvârșite față de Dumnezeu, se bucură să fie pome­niți. Ei oferă exemple luminoase pentru cei din alte vremuri.

În lumina celor mărturisite despre viața și ostenelile Sfintei Împărătese Elena, nu putem să nu aducem aminte de cuvântul Domnului, rostit în Evanghelie: „Pe oricine mă va mărturisi înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri” (Matei 10, 32)¹⁷.

În această făgăduință cerească se cuprinde și împlinirea vieții Sfintei Elena. Prin faptele sale de mărturisire și de slujire a adevărului dumnezeiesc, ea a strălucit înaintea oamenilor, iar numele ei este pomenit până astăzi în fața Tronului slavei lui Dumnezeu. Fiecare Biserică ridicată, fiecare act de milostenie, fiecare dar adus la sfintele lăcașuri reprezintă mărturii vii despre iubirea ei neclintită pentru Hristos, iubire care i-a adus, încă din viață, și mai ales după trecerea ei la cele veșnice, cununa cea nepieritoare.

Nu întâmplător, în rânduiala Sfintei Taine a Cununiei, Biserica, prin rugăciune, cere ca mirii să se bucure așa cum s-a bucurat cinstita Elena când a aflat lemnul Crucii¹⁸. Pomenirea Sfintei Împărătese, în clipa așezării unei noi familii sub binecuvântarea lui Dumnezeu, arată cât de adâncă este legătura între credință, bucurie și lucrarea sfântă a vieții. Bucuria descoperirii Sfintei Cruci nu a fost una trecătoare, ci a devenit o stare permanentă, izvorâtă din întâlnirea cu taina biruinței asupra morții. Tot astfel, și mirii sunt chemați să întemeieze căsnicia lor nu pe lucruri trecătoare, ci pe credința, jertfa și nădejdea cea nemuritoare.

Viața Sfintei Elena ne învață că măreția adevărată nu se măsoară în putere sau în bogăție, ci în chipul iubirii puse în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui. Prin râvna ei neobosită pentru lucrurile sfinte, prin credința ei adâncă și prin dragostea fără margini față de Hristos, Elena a urcat treaptă cu treaptă pe scara sfințeniei, lăsând în urma sa un drum luminos, pe care-l pot urma toți cei ce își așază nădejdea în Dumnezeu.

Astăzi, numele său este scris nu doar în pomelnicele patriarhiilor și mănăstirilor, ci și în inimile celor care, cercetând faptele trecutului, găsesc în viața ei o pildă vie de credință lucrătoare prin iubire.

Într-o lume adesea prea grăbită să uite, viața Sfintei Elena rămâne un memento că darurile cele mai de preț – credința, milostenia, osteneala pentru cele sfinte – nu pier niciodată, ci rodesc din neam în neam, până la sfârșitul veacurilor.

Note:

¹ Eusebiu de Cezareea, Viaţa Împăratului Constantin şi alte scrieri, trad. de Radu Alexandrescu, Coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Basilica, Bucureşti, 2012, pp. 184.

² Eusebiu de Cezareea, Viaţa Împăratului Constantin şi alte scrieri, p. 185.

³ Eusebiu de Cezareea, Viaţa Împăratului Constantin şi alte scrieri, p. 186.

⁴ Eusebiu de Cezareea, Viaţa Împăratului Constantin şi alte scrieri, p. 188.

⁵ Eusebiu de Cezareea, Viaţa Împăratului Constantin şi alte scrieri, p. 190.

⁶ Eusebiu de Cezareea, Viaţa Împăratului Constantin şi alte scrieri, p. 190.

⁷ Eusebiu de Cezareea, Viaţa Împăratului Constantin şi alte scrieri, p. 191.

⁸ Eusebiu de Cezareea, Viaţa Împăratului Constantin şi alte scrieri, p. 191.

⁹ Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, trad. Iosif Gheorghian, Tipografia Căr­ți­lor Bisericești, București, 1899, p. 43.

¹⁰ Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, p. 43.

¹¹ Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, p. 44.

¹² Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, p. 45.

¹³ Sozomen, Istoria bisericească, trad. Iosif Gheorghian, Tipografia Cărților Bisericești, Bucureşti, 1897, p. 41.

¹⁴ Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, trad. pr. prof. Vasile Sibiescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 62.

¹⁵ cf. Zaharia 14, 20.

¹⁶ Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, p. 63.

¹⁷ cf. Matei 10, 32.

¹⁸ „Slujba Cununiei”, Rugăciunea a doua: „Și să vină peste ei bucuria aceea pe care a avut-o fericita Elena, când a aflat cinstita Cruce”, în: Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019, p. 92.

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor 

Sursa: http://ziarullumina.ro.