Împărăţind rău-credinciosul Deciu şi fiind pus de dânsul Chintian ca voievod în Sicilia, a ieşit o păgânească poruncă prin toate ţările ca toţi creştinii să fie ucişi. În acel timp era în cetatea Panormului o fecioară foarte frumoasă, anume Agata, născută din părinţi de neam bun şi bogaţi. Aceştia auzind de acea tiranică poruncă, fără de Dumnezeu, dată spre uciderea creştinilor, s-a aprins cu râvna după Hristos, Domnul său, Căruia s-a făcut mireasă, prin curată feciorie. Şi aşa, trecând cu vederea moştenirea sa şi cinstea bunului său neam, cum şi bogăţia cea vremelnică ce îi rămăsese de la părinţi, cum şi toată slava lumii acesteia întru nimic socotind-o, a început dinainte a se pregăti spre pătimirea cea pentru Hristos.
Chintian, ighemonul, auzind de frumuseţea, de bunul neam şi de bogăţia acestei sfinte fecioare, fiind cuprins de gând necurat spre dânsa şi cu patimă poftind-o, se gândea cum ar putea să o vadă şi spre necurata sa poftă să o aducă, împreună cu averea ei. Înştiinţându-se el că ea crede în Hristos, îndată a trimis ostaşi din cetatea Catana în Panorm ca să aducă la judecată pe Sfânta, ca pe o creştină. Deci, mergând trimişii la Sfânta Agata, voiau să o prindă şi-i făgăduiau că o vor duce cu cinste la voievodul lor, numai spre a-i da cuvânt că se va închina la zeii lor. Dar dânsa, poruncind slugilor să o aştepte puţin, a intrat în camera dinăuntrul casei sale şi, închizându-se într-însa, şi-a ridicat mâinile în sus şi se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ştii inima şi voinţa sufletului meu, credinţa şi dragostea mea către Tine. Tu să-mi fii povăţuitor şi ajutor asupra vrăjmaşului pe care prin Tine, Dumnezeul meu, l-am călcat şi l-am omorât; iar acum, Stăpâne, mă rog Ţie, să nu laşi pe acel om rău, robul diavolilor, să-mi întineze trupul meu, în care cu bucurie şi cu cinste am vieţuit până acum. Grăbeşte şi Te sârguieşte ca să biruieşti pe diavol şi pe Chintian, sluga lui, ca să nu zică: unde este Dumnezeul ei? Primeşte ca jertfă şi prisos lacrimile mele întru miros de bună mireasmă, că Tu, Unul, eşti Dumnezeu şi Ţie Ţi se cuvine slava în veci. Amin”.
Astfel rugându-se, a ieşit din cetate cu ostaşii, petrecând-o câţiva creştini cunoscuţi. Mergea cu osârdie şi cu vitejie de suflet ca să fie pentru Domnul său ca un zid nesurpat, zicând în sine: „Mai înainte aveam război cu diavolul, sârguindu-mă să-mi păzesc fecioria curată, să biruiesc patimile trupului meu, dar pe care le-am şi biruit, cu darul Hristosului meu, şi am călcat pe vrăjmaşul cel ce încurcă pe oameni cu dulceţile şi cu poftele. Acum merg la al doilea război, la care am să-mi pun sufletul meu pentru Hristos. Tu însă, diavole, nu te vei bucura de mine, ci mai vârtos singur te vei ruşina, căci nădăjduiesc în Hristos, Dumnezeul meu, că va privi din înălţime spre nevoinţa mea cu mulţimea Sfinţilor Îngeri, şi-mi va ajuta mie, neputincioasa”.
Astfel grăind în sine, cu lacrimi fierbinţi îşi spăla faţa. Apoi, mergând ea, i s-au dezlegat curelele încălţămintelor, iar punându-şi picioarele pe o piatră ca să le lege, a privit şi n-a văzut pe nimeni din cunoscuţii ce o petreceau, pentru că toţi, lăsând-o pe ea, se întorseseră. Pentru aceea, mai mult a lăcrimat şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Atotputernice, Doamne, pentru cetăţenii mei, cei ce n-au crezut pe roaba Ta, că voiesc să pătimesc pentru numele Tău cel sfânt, arată vreo minune în locul acesta”. Şi îndată a crescut un măslin sălbatic, fără de roade, care închipuia minţile cele sălbatice ale panormitenilor.
Intrând ea în cetatea Catana, voievodul a poruncit să o ducă în casa unei femei bogate, anume Afrodisia, care avea cinci fiice tinere, cărora le-a poruncit ca, cu înşelătoarele lor cuvinte şi obiceiuri, să-i schimbe mintea ei spre dragostea trupească şi să o îndemne să aducă zeilor jertfă. Acelea, luând-o, cinstind-o şi făgăduindu-i multe, apoi chiar şi îngrozind-o, se sârguiau să o înduplece spre voia lui Chintian. Însă cu nimic n-au reuşit să o înduplece de la dragostea lui Dumnezeu spre dragostea lumii şi nu numai cu cuvintele, dar nici cu lucrurile. Pentru că, deşi ei o împodobeau cu haine de mare preţ, îi dădeau daruri, îi puneau înainte mâncăruri de preţ, dulceţuri de multe feluri şi ospeţe, apoi alcătuiau dansuri şi jocuri şi făceau înaintea ochilor ei toate faptele mireneşti cele fără de rânduială şi toate glumele, ea nici nu voia să privească la acelea, ci zicea: „Să ştiţi că mintea şi gândul meu sunt întemeiate pe piatră şi niciodată nu pot să se despartă de dragostea lui Hristos. Cuvintele voastre cele înşelătoare sunt asemenea cu vântul, iar bucuriile lumeşti sunt ca ploaia şi îngrozirile voastre ca pâraiele, care, deşi vor veni în casa mea, nu vor putea să o clintească, pentru că stă întemeiată pe piatra care este Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Acestea grăind, pâraie de lacrimi îi udau pieptul, căci, precum doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa dorea şi sufletul ei pătimirea pentru Domnul său.
Afrodisia, văzând că inima Sfintei este nemişcată şi nebiruită, a mers la voievodul Chintian şi i-a zis: „Mai lesne este a înmuia piatra şi a preface fierul în plumb topit, decât a îndupleca pe fecioara aceea şi a o întoarce de la Hristosul ei. Pentru că eu şi fiicele mele nimic n-am făcut toată ziua şi noaptea, decât numai am îndemnat-o pe de o parte cu momeli şi rugăminţi, iar pe de alta cu îngrozire, ca să fie la un gând cu noi. Eu i-am adus mărgăritare şi ghirlande alese, haine de mare preţ, aur şi pietre scumpe înaintea feţei ei, slugi şi bogăţii, dar ea pe toate le nesocoteşte ca pământul cel călcat în picioare”.
Atunci Chintian, voievodul, mâniindu-se, a poruncit să o aducă în palatul său cel tăinuit şi, şezând la locul său, plin de gânduri necurate, a început a o întreba: „De ce neam eşti?” Răspuns-a Sfânta Agata: „Din neam bun sunt născută şi am rudenii cinstite şi bogate”. Iar Chintian i-a zis: „De eşti de neam slăvit, apoi de ce porţi haină proastă, ca o roabă?” Răspuns-a sfânta: „Sunt roaba lui Hristos şi pentru aceea port chip de rob”. Deci, i-a zis Chintian: „Cum zici tu că eşti roabă, dacă eşti liberă şi fiică din părinţi de neam bun?” Răspuns-a Sfânta: „Acesta este bunul neam al nostru şi libertatea, ca adică să slujim lui Hristos”. Zis-a voievodul: „Au doară noi nu suntem liberi cei ce nu slujim lui Hristos al vostru?” Răspuns-a Agata: „Întru atâta robie aţi ajuns, încât nu numai robi păcatului v-aţi făcut, ci şi închinători urâţilor şi nesimţitorilor idoli, cinstind lemnul şi piatra ca pe Dumnezeu”.
Chintian a zis: „De vei mai huli astfel, apoi multe munci vei lua. Deci, spune-mi de ce te lepezi de zeii noştri?” Răspuns-a Agata: „De aceea mă lepăd de ei, fiindcă nu sunt zei, ci diavoli al căror chip îl faceţi de aramă şi de marmură, iar faţa lor o auriţi”. Zis-a Chintian: „Ascultă sfatul meu cel bun, fecioară, şi adu jertfe, ca să nu cazi în multe feluri de chinuri şi să aduci necinste şi ocară bunului tău neam, căci mai pe urmă, chiar nevrând, te vei închina zeilor, stăpânilor lumii”. Răspuns-a Sfânta Agata: „Fie femeia ta ca Afrodita şi tu singur fii ca Zeus, zeul tău”.
Aceasta zicând Sfânta, Chintian a poruncit să o lovească peste obraz, zicându-i: „Nu ocărî pe voievodul”. Răspuns-a Sfânta Agata: „Unde este înţelegerea ta, voievoade? Eu îţi doresc ţie să fii ca zeul tău, iar tu nu voieşti să fii asemenea lui, ci singur te ruşinezi de zeii tăi; deci cu mine împreună începe a-i lepăda pe ei”. Zis-a voievodul: „De multe patimi eşti vinovată, la care îndată te voi supune, de nu vei face ceea ce-ţi poruncesc”. Răspuns-a fecioara: „Nu mă tem de nimic, pentru că de mă vei da spre mâncarea fiarelor, acelea, văzându-mă pe mine, se vor îmblânzi, auzind şi de numele lui Hristos. În foc de mă vei arunca, Îngerii din ceruri îmi vor aduce rouă, sau răni şi munci dacă îmi vei face, am ajutor pe Duhul adevărului, Care mă va izbăvi din mâinile tale”. Atunci a poruncit voievodul să o ducă într-o temniţă întunecoasă, unde mergea Sfânta ca la un ospăţ şi veselie, încredinţându-se lui Dumnezeu.
A doua zi, Chintian, voievodul, aducând iarăşi înaintea judecăţii sale pe Sfânta Agata, a întrebat-o: „Cum te-ai hotărât pentru a ta sănătate?” Răspuns-a sfânta: „Sănătatea mea este Hristos”. Zis-a voievodul: „Leapădă-te de Hristos, ca să nu pieri încă în tinereţile tale”. Răspuns-a Sfânta: „Leapădă-te şi tu de zeii tăi cei mincinoşi, care sunt pietre şi lemne, şi te apropie de adevăratul Dumnezeu, Cel ce te-a făcut, ca să nu cazi în chinurile cele veşnice”. Atunci, mâniindu-se, voievodul a poruncit să o spânzure goală de un lemn şi să o bată.
Fiind bătută Sfânta, tiranul i-a zis: „Îndreaptă-ţi gândul tău spre închinarea zeilor ca să fii vie”. Ea a grăit: „Chinurile tale îmi aduc veselie şi mă bucur pentru ele, precum se bucură cineva de aflarea comorilor celor mari. Folositoare îmi sunt chinurile acestea vremelnice, căci precum nu este cu putinţă a se aduna grâul în magazie până ce nu va fi curăţit de pleavă, astfel cu neputinţă este sufletului meu să intre în Rai, de nu se va sfărâma mai înainte trupul meu cu chinuri”. Deci, îndemnă voievodul pe slujitori ca mai cu dinadinsul s-o chinuiască; după aceea a poruncit ca cu cleşte de fier să-i rupă pieptul şi să-l taie. Dar făcându-se aceasta, a zis Muceniţa către voievod: „Nedumnezeitule şi fără de omenie prigonitorule, nu te ruşinezi a tăia pieptul de femeie pe care şi tu singur l-ai supt la maica ta? Însă altceva am în sufletul meu, de care tu nu poţi să te atingi, căci este sfinţit lui Dumnezeu din tinereţile mele”.
După aceasta, aruncară în temniţă pe Sfânta, iar la miezul nopţii i s-a arătat Sfântul Apostol Petru, cu chipul bătrân şi cinstit, purtând în mâinile sale multe doctorii, iar înaintea lui mergea un tânăr frumos cu o făclie luminoasă şi a înţeles Sfânta că a venit un doctor. Deci a zis către dânsa apostolul care i se arătase: „Necuratul tiran te-a rănit cu nişte bătăi ca acestea, dar n-a sporit nimic; căci tu, cu bărbăţia ta, mai mult l-ai biruit. Drept aceea, ticălosul a poruncit ca pieptul tău nu numai să-l chinuiască, ci chiar să-l taie; pentru aceasta sufletul lui se va chinui în veci. Iată, eu stăteam şi priveam la tine în ceasul acela, când ai răbdat chinurile şi am cunoscut că este cu putinţă să se tămăduiască pieptul tău; pentru aceea am şi venit aici”. Sfânta Muceniţă Agata a răspuns: „Eu niciodată n-am obişnuit trupul meu cu niciun fel de doctorie şi acum mi se pare că nu se cade a strica obiceiul cel bun, păzit din tinereţe”. Bătrânul i-a zis: „Şi eu sunt creştin şi nădăjduiesc să te tămăduiesc; am venit la tine, deci nu te ruşina de mine”.
Sfânta i-a răspuns, zicând: „Tu eşti bărbat, iar eu fecioară, deci cum voi putea ca fără de ruşine să-mi descopăr pieptul înaintea ta? Voiesc mai bine să rabd înainte durerea rănilor mele, decât să mă golesc înaintea ochilor bărbăteşti. Mulţumescu-ţi, cinstite părinte, căci pentru mine ai venit aici, vrând să tămăduieşti rănile mele, însă să ştii că doctoriile cele făcute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodată”. Iar bătrânul i-a zis: „De ce nu voieşti să te tămăduiesc?” Sfânta a răspuns: „Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tămăduieşte pe toate şi Care, cu voia şi cu cuvântul Său, ridică pe cei căzuţi. Acela, de va voi, poate să mă mântuiască şi pe mine, roaba Sa cea nevrednică”.
De o credinţă mare ca aceasta a Sfintei Muceniţe bucurându- se, apostolul a zâmbit puţin şi i-a zis: „Acela m-a trimis la tine, fecioară, pentru că eu sunt Apostolul Său; deci, fii acum tămăduită”. Zicându-i acestea, s-a făcut nevăzut. Atunci Sfânta Muceniţă Agata, cunoscând cine era cel ce i s-a arătat, a început a mulţumi lui Dumnezeu, zicând: „Îţi mulţumesc Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că Ţi-ai adus aminte de mine şi ai trimis pe Apostolul Tău ca să mă tămăduiască”. Apoi a privit la trupul său şi a văzut toate rănile tămăduite; după aceea, toată noaptea, o lumină negrăită umplând temniţa, o lumină pe ea. De aceea, înfricoşându-se străjerii, au fugit şi au lăsat temniţa neîncuiată. Acolo erau şi alţii legaţi, care, văzând minunea, ziceau către Sfânta: „Iată, uşile sunt deschise şi nimeni nu străjuieşte, deci ieşi şi fugi”. Dar Sfânta le-a răspuns: „Să nu-mi fie mie a mă lipsi de cununa mucenicească şi a duce pe străjeri în primejdie. Eu, având ajutor pe Domnul meu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care m-a tămăduit, voi petrece până în sfârşit întru mărturisirea Lui”.
Trecând patru zile, într-a cincea a venit iarăşi tiranul la judecată şi, aducând pe Sfânta Agata, a zis către dânsa: „Până când te vei împotrivi poruncii împărăteşti? Jertfeşte zeilor, ca să nu te pedepsesc cu chinuri mai cumplite”. Sfânta a răspuns: „Toate cuvintele tale sunt deşarte şi porunca împăratului tău nedreaptă, care întinează chiar văzduhul. Însă spune-mi, o! ticălosule şi nebunule, cine caută ajutor de la lemnele şi de la pietrele cele nesimţitoare? Eu aduc jertfă de laudă Aceluia Care a tămăduit pieptul meu şi a vindecat trupul meu”.
Atunci tiranul a poruncit să-i descopere pieptul şi, văzându-l întreg şi sănătos cum era mai înainte, a întrebat-o: „Cine te-a tămăduit?” Muceniţa a răspuns: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Zis-a Chintian: „Iarăşi numeşti pe Hristos, de Care eu nici nu voi a auzi?”. Şi a poruncit ca să aştearnă pe pământ hârburi ascuţite şi cuie arse în foc şi să toarne cărbuni aprinşi, peste care, întinzând pe Sfânta, s-o ardă şi s-o chinuiască. Făcând aceasta, deodată s-a cutremurat nu numai locul acela, ci şi toată cetatea şi, despicându-se pământul, a înghiţit pe Vultia, iubitul lui Chintian, şi pe Teofil, prietenul lui- după al căror sfat Chintian făcea o faptă ca aceea. Toţi cetăţenii, temându-se de cutremur, au alergat în curte la Chintian, strigând să nu mai chinuiască pe nevinovata fecioară, căci pentru dânsa s-a făcut cutremurul acesta.
Chintian, temându-se de cutremur şi de tulburarea poporului, a poruncit să ducă pe Sfânta în temniţă, în care intrând Muceniţa şi-a ridicat mâinile spre cer şi a zis: „Mulţumescu-Ţi Doamne că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău cel sfânt şi, luând de la mine dorul vieţii celei vremelnice, mi-ai dat răbdare. Deci, ascultându-mă, Doamne, în ceasul acesta, binevoieşte ca să las lumea aceasta şi să trec spre mila Ta cea bogată şi mare”. Astfel rugându-se şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Înştiinţându-se cetăţenii de aceasta, au venit cu sârguinţă şi, luând sfântul ei trup, l-au dus cu cinste la groapă. Atunci a venit în cetatea aceea, la cinstitul trup al Muceniţei, un tânăr frumos, neştiut de nimeni, având cu sine o sută de tineri bine împodobiţi. Acela, petrecând la mormânt trupul Sfintei, a pus în racla ei o tăbliţă de piatră, pe care era scris: „Minte cuvioasă, cinste lui Dumnezeu şi patriei izbăvire”. O scrisoare ca aceasta punând pe capul Sfintei Muceniţe, îndată s-a făcut nevăzut şi tot poporul a cunoscut că erau îngerii lui Dumnezeu.
După aceasta, Chintian, voievodul, luând pe ostaşii săi, s-a dus în cetatea Panormului, ca să ia bogăţia Sfintei Muceniţe Agata şi să facă toate averile ei, ale lui. Venind la râul ce le era în cale, care se numea Psemit, s-a suit în luntre cu ai săi şi trecea peste râul acela, dar caii, sălbăticindu-se deodată, s-au pornit asupra lui: unul, cu dinţii i-a muşcat faţa şi i-a sluţit-o, iar altul l-a călcat în picioare; şi atâta l-au chinuit, până l-au aruncat în râu. Astfel s-a înecat ticălosul, sfârşindu-şi greu viaţa sa cea rea, iar trupul lui, mulţi căutându-l, nu l-au găsit, pentru că a pierit împreună cu sufletul. De atunci niciunul din dregătorii împărăteşti n-a îndrăznit să supere rudeniile Sfintei Agata, iar slava ei a început a se lăţi pretutindeni şi s-a zidit o Biserică pe Moaştele ei, iar haina cu care umbla Sfânta s-a pus pe mormântul ei, întru pomenirea smereniei sale.
Trecând un an după sfârşitul Sfintei, din muntele Etna, care era aproape de cetatea Catana, a erupt un foc mare, care, ieşind ca un râu din gura ce era în muntele acela, urla groaznic şi pietrele topindu-le ca ceara, le arunca din înălţimea muntelui, încât tot poporul Catanei era cuprins de mare frică, temându-se de pierderea cetăţii lor. Deci, au alergat la Biserica Sfintei Muceniţe Agata nu numai creştinii, dar şi necredincioşii, şi, luând haina ei, au stat împotriva focului care se pornise asupra cetăţii şi se apărau cu acea haină de văpaia cea pierzătoare şi înfricoşătoare. Atunci, focul, ca şi cum se ruşina de haina aceea a Sfintei Muceniţe, s-a întors înapoi şi s-a stins. Acest lucru văzându-l poporul, cu mare bucurie a lăudat pe Dumnezeu, iar pe Sfânta Muceniţă Agata a slăvit-o. Minunea aceasta a fost în luna februarie, în cinci zile, în care Sfânta a pătimit pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Extras din Vieţile Sfinţilor– Editura Sihăstria.
