În zilele împăratului Dioclețian, la anul 282, era un creștin, anume Dorotei, împreună cu soția sa, care se chema Evsevia. Aceștia, fiindcă erau fără de fii, s-au rugat lui Dumnezeu ca să le dea rod, făgăduind să-I dăruiască Lui pe copilul ce se va naște. Deci a ascultat Dumnezeu rugăciunea lor și au născut un prunc de parte femeiască în ziua de duminică, lucru pentru care au și numit-o pe pruncă Chiriachi, ce înseamnă duminică. Deci botezând-o, au crescut-o cu învățătura și cuvântul Domnului, după Apostolul Pavel, păzind-o pe fecioară curată, fiindcă făgăduiseră a o afierosi lui Dumnezeu.
Iar într-o zi, un păgân bogat, care viețuia în cetate, auzind lăudându-se frumusețea și bunătatea obiceiurilor tinerei fecioare, a hotărât s-o însoțească cu fiul său. Și spunând el lui Chiriachi de aceasta, ea a mărturisit că este mireasa lui Hristos și că dorește să moară în feciorie. În vremea aceea, Dioclețian a ridicat prigoană asupra creștinilor, iar păgânul. mâniindu-se, s-a dus și a pârât la împărat pe Chiriachi și pe părinții ei cum că sunt creștini. Deci tiranul i-a chemat și i-a întrebat de ce defaimă zeii. Dorotei a răspuns cu îndrăzneală că a învățat de la părinții săi să nu cinstească decât pe Unul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și Care s-a întrupat pentru a noastră mântuire. Atunci împăratul a poruncit să fie biciuit, dar pentru că Dorotei nici sub lovituri nu înceta să batjocorească pe idoli, l-a trimis împreună cu Evsevia la ighemonul Iust, ce se afla în părțile Militinei, în Armenia cea mică. Deci acela i-a pus la chinuri, apoi a poruncit să le taie capetele.
Iar pe Chiriachi, Dioclețian a trimis-o la ginerele său, cezarul Maximian, care se afla în Nicomidia. Acela uimindu-se de frumusețea fecioarei, i-a făgăduit că o va însoți cu o rudenie a împăratului, dacă se va închina idolilor. Dar Chiriachi nu s-a plecat deloc, zicând că nimic nu poate să o despartă de Hristos. Atunci Maximian a poruncit să o întindă la pământ și să o bată cu vine de bou, până va muri. Deci ostașii au bătut-o până au ostenit și s-au schimbat între ei de trei ori, dar mucenița a rămas nesimțitoare la lovituri și încă mai mult strălucea de har. Pentru aceasta tiranul se mânia asupra ostașilor ce o chinuiau pe mucenița, crezând că aceștia nu o lovesc cu toată puterea, din milă față de ea. Atunci sfânta a zis către Maximian: „Nu te înșela, Maximiane! Niciodată nu mă vei birui, căci harul lui Dumnezeu îmi este în ajutor!”
Atunci Maximian a trimis pe sfânta la Ilarion, stăpânitorul Bitiniei, care era vestit pentru cruzimea sa față de creștini. Acela citind scrisoarea lui Maximian, a amenințat-o pe mucenița cu chinuri groaznice, dar Chiriachi i-a răspuns că i-ar fi mai ușor să înmoaie fierul, decât să o supună pe ea. Deci chinuitorul a poruncit să o spânzure de păr și să o ardă cu torțe, dar ea a rămas nepăsătoare, ca și cum ar fi fost fără de trup. Iar noaptea următoare, Hristos i s-a arătat în temniță și i-a vindecat rănile, făgăduindu-i să o treacă toate încercările cu harul Său.
Deci chinuitorul s-a spăimântat văzând-o vindecată dimineața, dar a crezut că zeii au tămăduit-o și a dus-o în capiștea idolilor. Acolo rugându-se sfânta lui Hristos, s-a făcut cutremur mare, încât s-au zdrobit idolii și s-au făcut praf. După aceasta, a urmat și o furtună de vânt, care a împrăștiat praful idolilor, făcându-i pe păgâni să fugă. Doar Ilarion a rămas în capiște blestemând, dar un fulger venit din cer a ars fața lui, încât a căzut din scaun și a murit. Atunci a venit un alt stăpânitor, cu numele Apolonie, și, fiind înștiințat de cele întâmplate, a poruncit să se aprindă un foc mare, ca să fie aruncată sfânta în flăcări. Deci ostașii încingând un cuptor mare, au aruncat-o pe Chiriachi înăuntru. Dar ea a stat acolo mai multe ceasuri în rugăciune, cu mâinile întinse spre cer, fără să fie arsă deloc. Și, deși era vară și senin, a apărut un nor și s-a făcut o ploaie mare, care a stins focul. A fost aruncată apoi la doi lei sălbatici, dar fiarele, simțind sfințenia ei, se gudurau ca miei. Și mulți păgâni, minunându-se de un lucru ca acesta, au mărturisit pe Hristos și au fost uciși. Iar a doua zi, stăpânitorul văzând că nu poate să o înduplece în niciun chip, a stătut la judecată și a dat asupra sfintei hotărârea să fie ucisă afară din cetate, prin tăierea capului.
Auzind Chiriachi această hotărâre, a cerut vreme să se roage. Deci s-a rugat îndelung, mulțumind lui Hristos care a învrednicit-o să mărturisească numele Său înaintea împăraților și a ighemonilor și Care i-a păzit fecioria neîntinată. Atunci s-au arătat niște îngeri luminoși veniți ca să-i primească sufletul pentru a-l duce la Mirele său cel ceresc, iar ea s-a culcat încet la pământ, încredințându-se în mâinile lui Dumnezeu. Deci când ostașii au mers aproape de dânsa, vrând să-i taie capul, au văzut-o moartă și s-au spăimântat. Și s-a făcut glas dumnezeiesc către dânșii: „Mergeți, fraților, și propovăduiți la toți măririle lui Dumnezeu!” Și, în vreme ce ostașii s-au întors să spună ighemonului cele văzute, creștinii care se ascundeau de frica păgânilor au luat trupul sfintei și l-au îngropat într-un loc potrivit, lăudând pe Dumnezeu, cel slăvit întru sfinții săi.
