Chinuirile bolilor, sărăcia şi alergătura pentru a afla ceva de lucru nu l-au împiedicat în lucrarea sa duhovnicească: post aspru, multă rugăciune de noapte, nevoinţă împotriva ispitelor. Împreună cu aceasta simţea multă compătimire pentru oameni. Oricine i-ar fi cerut mână de ajutor, nu era refuzat, pentru că nu putea spune nu. În sat toţi îl aveau ca pe o persoană sfântă, deşi nu ştiau ce face în timpul nopţii şi cum se nevoieşte.
În cazuri de boală şi în clipele lor grele, oamenii întotdeauna îl chemau pe Iacov să le citească rugăciuni şi să-i însemneze cu semnul Sfintei Cruci. În 1939 şi la începutul lui 1940 mulţi copii din sat pătimeau de umflare a fălcilor. Copiii se molipseau de această boală mai ales la şcoală. Atunci învăţătorii i-au adunat pe toţi copiii şi i-au adus la Iacov ca să le citească. Toţi copiii s-au plecat cu respect, le-a citit şi i-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Numai unul râdea. Întorcându-se la casele lor, toţi s-au făcut bine, în afară de cel ce râdea. Atunci părinţii lui, aflând că toţi ceilalţi copii s-au vindecat, au întrebat ce s-a întâmplat şi l-au certat pe copilul lor. Apoi luându-l pe copil, care plângea ruşinat, l-au dus la Iacov, iar acesta i-a citit, l-a însemnat cu mica lui cruce de lemn şi s-a făcut şi acesta bine.
Pentru toate aceste binefaceri făcute consătenilor lui, dar şi locuitorilor din satele din jur, nu lua plată. Îi iubea pe toţi, mici şi mari, şi îl durea pentru ei deoarece erau şi ei săraci.
Exact în vremea aceea, adică din 1938 până în 1940, şi-a mărit mult nevoinţa. Mânca foarte puţin, dormea la fel de puţin, se ruga multe ceasuri din noapte, în timp ce ziua lucra din greu, ca şi ceilalţi locuitori sau şi mai mult. Mama şi tatăl lui începuseră să slăbească din pricina necazurilor şi a mâhnirilor. De acum el trebuia să fie sprijinul casei.
Totodată, dobândise atâta curăţie a inimii şi minţii prin nevoinţă şi rugăciune, încât vedea de mai înainte relele mari ce se apropiau. În timp ce avea aceste prevestiri, i-a apărut în somn Născătoarea de Dumnezeu, aşa cum este ea zugrăvită în Icoana Izvorul Tămăduirii, şi i-a cerut să-i zidească un loc de închinare (şi i-a arătat exact unde), pentru că “aici – i-a spus – a fost casa mea”. Atunci tânărul zidar Iacov împreună cu tatăl lui i-a zidit o Bisericuţă. După câţiva ani, în locul acela au fost descoperite ruinele unei vechi Biserici creştine.
A venit însă şi marea înştiinţare. De la începutul lui 1940 îi apărea adeseori Sfânta Paraschevi în Bisericuţa ei. Într-o seară i-a apărut foarte serioasă şi întristată şi i-a spus:
– Vino, fiule, să-ţi spun ceva. În curând va fi război.
Când a auzit aceasta, Iacov a căzut la rugăciune făcând multe metanii. Acolo unde era priveghere şi hramuri de Biserici, mergea şi priveghea toată noaptea cântând, de multe ori singur. Iar unde mergea şi cânta nu cerea de la nimeni nici plată, nici de mâncare. Îşi punea puţină mâncare în desagă, purta haine de doc, dar curate, şi cerceta toate Bisericile din jur mergând la ele numai pe jos.
Dar cu mult mai înainte de această perioadă făcea şi o altă nevoinţă, ea fiind o dovadă a dragostei lui de rugăciune şi asceză. În fiecare duminică şi sărbătoare pleca în pădure, unde căuta un loc liniştit şi retras. Îl curăţa puţin şi săpa până ce semăna cu o peşteră, după care începea metaniile şi rugăciunile.
Extras din Fericitul Iacov Tsalikis- Egumenul Sfintei Mânăstiri a Cuviosului David–Stelian G. Papadopoulos, Editura Evanghelismos, 2001.