Imperiul Roman a constituit spaţiul în care credinţa ortodoxă a cunoscut o înflorire deosebită. Deşi împăraţii păgâni au făcut nenumărați Mucenici în timpul prigoanei sângeroase, vreme de două veacuri și jumătate, prin credinţa şi lucrarea inspirată a fiilor Bisericii între ei, personalităţi imperiale, cei care au crezut în Iisus Hristos au primit nu doar libertatea de mărturisire şi slujire a Dumnezeului adevărat, ci şi sprijin în acest deziderat sfânt. Pe lângă împăraţi binecinstitori, pe firmamentul Ortodoxiei bizantine, o strălucire aparte are Sfânta Pulheria, Împărăteasa fecioară care a sprijinit decisiv apărarea dreptei credințe în timpul lucrărilor Sinoadelor Ecumenice de la Efes şi Calcedon (431 și 451).
Aelia Pulheria, născută în 399, a fost sora mai mare a împăratului Teodosie al II-lea (408-450). Când tatăl lor, împăratul Arcadie, a murit, lăsându-i moştenitori ai tronului, Pulheria a conştientizat rolul însemnat pe care îl avea în administraţia imperiului, dăruindu-se cu tot sufletul lui Hristos. Înţeleaptă, descurcăreaţă şi plină de sârguinţă pentru credinţa ortodoxă, în 414, deşi nu avea decât 15 ani, a primit titlul de „Augustă”, fiindu-i încredinţată ocrotirea fratelui mai mic, împăratul Teodosie, până ce va ajunge să domnească de unul singur. Din această postură, Pulheria a condus imperiul aproape patruzeci de ani, supraveghind educaţia fratelui său şi căutând să-l protejeze de intrigile de la Curte, precum și de cele ale diplomației din perioada respectivă.
A fost contemporană cu ambele dispute religioase din timpul dinastiei teodosiene: nestorianismul și monofizitismul.
Cea dintâi erezie, care afirma separația absolută între cele două firi ale Mântuitorului Hristos şi o numea pe Sfânta Fecioară Maria doar „Născătoare de Hristos”, şi nu „Născătoare de Dumnezeu”, a fost propagată în Constantinopol de Nestorie, păstor la Constantinopol (428-431). Acesta reușise să câștige inițial de partea sa tânăra pereche imperială, Teodosie şi împărăteasa Athenais-Evdochia fiind impresionați de elocința şi erudiția ierarhului. Singura care s-a opus de la început și în mod deschis a fost Augusta Pulheria, a cărei atitudine a facilitat hotărârile din cadrul Sinodului III Ecumenic. Ea reprezenta, de fapt, eminenţa cenuşie a administraţiei lui Teodosie al II-lea şi prezida o reţea importantă de femei aristocrate, în cadrul unui colegiu de diaconiţe şi fecioare din Biserica Mare a Constantinopolului.
Era cât se poate de clar că pângărirea onoarei Fecioarei mergea mână în mână cu atacul la adresa propriilor lor surse de onoare şi patronaj, comunitatea lor reflectând în mic gloria Maicii Domnului. Nu greşim dacă afirmăm că acestui grup de femei aristocrate din jurul Pulheriei i se datorează căderea lui Nestorie. Nu numai că ele i-au furnizat informaţii importante lui Chiril, dar au orchestrat, probabil, schimbarea locului de desfăşurare a Sinodului din 431 din Capitală, la Efes, oraş care dobândise deja statutul de loc însemnat pelerinajului în cinstea Preasfintei Fecioare. Locul era cum nu se poate mai ostil faţă de tot ceea ce apăra Nestorie şi, în acelaşi timp, era greu accesibil susţinătorilor sirieni ai acestuia. Toate au conlucrat la înfrângerea lui Nestorie în cadrul Sinodului.
După încheierea lucrărilor, la Efes şi în alte părţi ale imperiului, poporul dreptcredincios a aclamat entuziast victoria Ortodoxiei şi a Pulheriei: „Fecioara Maria l-a depus pe Nestorie! Mulţi ani Pulheriei! Ea este cea care a întărit credinţa!”
Pacea Bisericii nu a fost îndelungată, deoarece aceasta s-a confruntat cu cea de-a doua erezie hristologică, monofizismul. Această doctrină era în fapt o exagerare în combaterea nestorianismului, susținând că firea umană a Mântuitorului fusese covârșită de cea dumnezeiască, şi astfel că El nu ar fi pătimit ca om. În Constantinopol, principalul susținător al ereziei era (monahul) Eutihie.
Înrâurirea puternicului eunuc Hrisafie, finul lui Eutihie, asupra împăratului Teodosie a făcut ca învățătura eretică să fie declarată ortodoxă în cadrul unui nou sinod ținut la Efes în anul 449, cunoscut în istorie ca „sinodul tâlhăresc”, când partizanii Ortodoxiei au fost maltratați de către monofiziți. Chiar şi aşa, atât timp cât Teodosie a fost în viață, monofizismul a constituit religia oficială a Imperiului Roman din Răsărit.
Situația s-a schimbat brusc la 26 iulie 450, odată cu moartea neașteptată a lui Teodosie. În aceste condiţii, noua împărăteasă, Pulheria, a luat o decizie şocantă, dar corectă: s-a căsătorit cu un senator roman, Marcian, general respectat, decorat pentru slujirea imperiului ortodox. Prin căsătoria formală cu Marcian şi făgăduinţa acestuia că îi va respecta votul fecioriei, şi-a întărit influenţa şi puterea. Era în continuare puternica Augusta fecioară, dedicată Fecioarei Maria, dar era în acelaşi timp împărăteasă.
Cu susţinerea lui Marcian, prima realizare a „vasilissei” Pulheriei a fost convocarea Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. Dintre toate sinoadele ecumenice, acesta a cunoscut cea mai mare participare, istoricii menţionând că la lucrările lui au fost prezenţi între 520 şi 630 de episcopi. Prin hotărârile luate a fost înlăturat răul făcut de „sinodul tâlhăresc”. Eutihie şi partizanii săi monofiziţi au fost anatemizați, iar Ortodoxia a fost restaurată în Imperiul de Răsărit. El a statornicit învăţătura Bisericii în problema hristologică, născută odată cu nestorianismul: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Doctrina despre unirea personală sau ipostatică a celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în Persoana Dumnezeu-Omului Hristos este socotită victoria familiei imperiale, aclamată la sfârşitul lucrărilor sinodului ca fiind „luminători ai credinţei”, „noul Constantin şi noua Elena”. Cu toate acestea, implicarea şi râvna împărătesei pentru statornicirea dreptei credinţe i-au făcut pe Părinţii de la Calcedon să-i acorde ei mai multă întâietate decât lui Marcian şi au cinstit-o, strigând cu glas mare: „Mulţi ani trăiască binecinstitoarea împărăteasă, iubitoarea de Hristos. Mulţi ani trăiască, drept-slăvitoarea!”
Pulheria a mai trăit câţiva ani după Calcedon, lucrând cu Marcian pentru binele imperiului. Precum au hotărât de la început să trăiască ca frate şi soră, au fost cu adevărat alături unul de altul, fiind într-un gând în dăruirea lor faţă de Hristos şi în dorinţa de a cârmui împărăţia în chip creştinesc. Sfânta Pulheria împreună cu virtuosul general și neîntrecutul strateg Marcian au lucrat într-un gând, folosindu-şi averea spre a zidi Biserici şi mănăstiri, case pentru săraci, spitale, şi îndeletnicindu-se, pe lângă datoriile şi nevoinţele lor administrative şi filantropice, cu privegherea, postul, rugăciunea şi catehizarea celorlalţi.
Pulheria a murit la 10 septembrie 453 şi a fost îngropată cu multă cinstire. Şi-a lăsat toată averea săracilor. Marcian a continuat să domnească singur, apărând cu înfocare hotărârile Sinodului de la Calcedon. Era cunoscut ca „un ostaş ce iubea pacea, fără a se teme de război”. Marcian s-a dus cu pace la odihna veşnică în Hristos, în anul 457. Patruzeci de ani mai târziu, slăvita sa amintire era încă atât de vie pentru bizantini, încât, atunci când la tron a venit Anastasie (491-518), poporul a strigat: „Să cârmuieşti precum Marcian!”
Îndată după ce a trecut la cele veşnice, Împărăteasa Pulheria a început a fi cinstită în întreaga capitală a imperiului. Asemenea Împărătesei Elena, cu care a fost asemănată, Pulheria va deveni Sfântă, deopotrivă în Biserica Răsăritului şi în cea de Apus. Secole după trecerea sa la Domnul, credincioşii din Constantinopol au celebrat memoria Sfintei la data de 10 septembrie, având în minte pietatea, filantropia, ctitoriile şi în special marele ei triumf: Sinodul de la Calcedon.
În textul slujbei sale există mai multe planuri în care este cinstită Sfânta Pulheria. Este în primul rând cel al trăsăturilor moral-ascetice, al virtuţilor precum: curăţia, fecioria, bărbăţia şi curajul, lepădarea de cele pământeşti, milostenia. Este apoi cel al istoriei, al evenimentelor la care a participat sau pe care le-a influenţat: faptul că a fost împărăteasă, că a fost implicată în combaterea ereziilor nestoriană şi monofizită, fiind contemporană cu Sinoadele Ecumenice de la Efes (431) şi Calcedon (451). Şi, nu în ultimul rând, identificăm planul dogmatic: faptul că a luptat cu ereziile, că a sporit slava lui Dumnezeu cu învăţăturile Părinţilor, că a fost implicată în definirea hristologiei ortodoxe.
Sinodul de la Calcedon este amintit şi în scurta viaţă a Sfintei din Sinaxar, ca fiind una dintre izbânzile ei. Știm însă din istoria Bizanțului că ea a fost alături de partida ortodoxă şi în timpul Sinodului de la Efes (431). Viaţa sfintei ne spune că „sinodul al treilea a toată lumea din Efes a discutat erezia lui Nestorie, prin sârguinţa fericitei Pulheria, pentru că mare râvnă avea aceasta pentru dreapta credinţă”.
Calcedonul este însă cuvântul care revine de câteva ori în textul slujbei din minei şi, legat de el, sunt invocate lupta cu ereticii şi dreapta învăţătură a Sfinţilor Părinţi, pe care Pulheria a ştiut să o întărească. Slava de la Vecernie rezumă toate acestea: „Credinţa ce ai propovăduit cu pravoslavie în Calcedon, de Dumnezeu încununato, cu ostenelile şi învăţăturile purtătorilor de Dumnezeu Părinţi întărind-o, ca o podoabă dumnezeiască, în cer lucrată Bisericii lui Hristos o ai dat, întru care şi lăudându-se slăveşte, mărind pe Dumnezeu Cel întrupat în două fiinţe nedespărţit, şi în două lucrări şi voinţe, cu care împreună rugându-te lui Hristos cere, o, Pulherio, tuturor credincioșilor curăție și mare milă”.
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro
