Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan

Arhimandrit Cleopa

Iubiţi credincioşi,
Astăzi, Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte pe Sfântul, Slăvitul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. Astăzi, a treia zi după Naşterea Domnului, prăznuim pe Apostolul Ştefan, uşa mucenicilor, sluga cea dreaptă, preaînţeleaptă şi plină de dragoste şi de credinţă; pe următorul cel adevărat al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care mai înainte de alţii şi-a pus sufletul său pentru dragostea lui Hristos şi L-a mărturisit cu mare şi înflăcărată credinţă în faţa iudeilor şi mai-marilor lor. Sfântul Arhidiacon Ştefan este cel dintâi care a văzut cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56).

De aceea fericitul Augustin a zis că “el este mai întâi între diaconi, după cum Petru între Apostoli”; iar Lucian îl numeşte pe el arhidiacon.

Sfântul Apostol Ştefan era iudeu de neam din seminţia lui Avraam, precum singur spune în cuvântul său de apărare în faţa sinedriului (Fapte 7, 2). Numele său de Ştefan este de origine greacă şi înseamnă “coroană”. Când i s-au descoperit moaştele scria pe mormântul său “chiliel”, care în limba ebraică înseamnă “cunună”, pentru că într-adevăr el a luat cel dintâi dintre creştini cununa muceniciei. Sfântul Ştefan era unul din cei 70 de ucenici; feciorelnic ca şi Sfântul Apostol Ioan, foarte râvnitor pentru Evanghelia lui Hristos, cunoştea bine Vechiul şi Noul Testament şi, fiind plin de Duhul Sfânt, mărturisea pe Hristos cu multă putere în faptă şi în cuvânt.

Mulţimea credincioşilor sporea din zi în zi, fiind adeverită prin practicarea tuturor faptelor bune. Toţi se socoteau fraţi şi aveau împreună o inimă şi un suflet. Cei bogaţi îşi vindeau averile, iar preţul îl puneau la mijloc spre folosul de obşte. Din aceste fonduri, o parte se cheltuia cu mesele-agape sau “mesele dragostei”, altă parte se folosea pentru ajutorarea săracilor, a orfanilor şi văduvelor.

Se ridicaseră însă câteva plângeri în privinţa aceasta, dar îndată s-au liniştit, cunoscându-li-se cauzele. Grecii murmurau împotriva evreilor, pe motiv că văduvele lor nu erau băgate în seamă când se împărţea milostenia. Sfinţii Apostoli, ca să curme acest rău şi această neînţelegere, adunară pe credincioşi şi le făcură cunoscut că ei nu pot să părăsească slujba cuvântului şi să slujească la mese (Fapte 6, 2).

Deci, le-au zis: Fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care să-i rânduim la această slujbă, iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul acesta înaintea întregii mulţimi şi au ales pe Ştefan, plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, pe Prohor şi pe Nicanor, pe Timon şi pe Parmena şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea Apostolilor şi, rugându-se, au pus mâinile peste dânşii (Fapte 6, 3-6). Cuvântul “diacon” în limba greacă înseamnă “slujitor”, pentru că ajutau pe episcopi şi preoţi la săvârşirea celor sfinte şi serveau la mesele- agape de obşte. Unii cred că diaconii aceştia s-ar fi ales dintre greci, ca să potolească mai bine nemulţumirile lor. Dar după nume nu putem considera că ei ar fi fost elini, pentru că şi evreii pe acea vreme îşi puneau nume greceşti, care aveau aceeaşi însemnătate şi care erau mai uşor de rostit.

Din timpurile cele mai vechi ale Bisericii diaconii ajutau pe preoţi şi episcopi la serviciul divin, predicau Evanghelia, împărţeau pâinea binecuvântată de episcopi sau preoţi şi împărţeau Sfânta Împărtăşanie poporului; aceasta o dovedeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: “Dar şi către voi, diaconilor, care slujiţi, de nevoie este şi către voi a vorbi, ca, cu multă osârdie, să împărţiţi darurile acestea, că nu mică muncă apasă asupra voastră, dacă, ştiind pe cineva nevrednic, îl veţi îngădui să se împărtăşească de masa aceasta; Sângele Lui din mâinile voastre se va cere. Măcar voievod de ar fi, măcar eparh, măcar cel încununat cu coroană, dacă se apropie cu nevrednicie, opreşte-l că mai mare stăpânire ai decât acela” (Sf. Ioan Gură de Aur, Împărţire de grâu, Cuvîntul 55, Pentru Sfintele şi Preacuratele Taine, Buzău, p. 458-459).

Hirotonia celor şapte diaconi s-a făcut deci prin alegerea lor de către toţi şi apoi prin punerea mâinilor Apostolilor pe capetele lor, prin care se coboară Duhul Sfânt peste cei hirotoniţi, în urma unei hotărâri a adunării tuturor Apostolilor. Această adunare, în limba greacă, se numeşte “Sinod”. Tradiţia diaconilor în Biserică este din Legea Veche. Ei se numeau leviţi şi ajutau la slujbele ce se făceau în templu. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte ce misiune au diaconii în Biserica lui Hristos şi le cere o viaţă morală exemplară, asemenea preoţilor: Diaconii, zice el, să fie de asemenea, cucernici, nu vorbind în două feluri sau daţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie puşi mai întâi la încercare şi apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să se diaconească. Femeile lor, de asemenea, să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconul să fie bărbat al unei femei, să-şi chivernisească bine casa sa şi pe copiii săi (I Timotei 3, 8-12).

Deşi titlul “diaconos” este dat oricărei forme de slujire, “diaconia” în Biserică arată o funcţie specifică, adică cea mai de jos treaptă a ierarhiei, cum spune la Filipeni (1, 1), unde se vorbeşte în mod clar de diacon şi episcop. Sfântul Ignatie, ucenic al Apostolilor, porunceşte credincioşilor să respecte diaconia, întrucât diaconii sunt slujitori ai lui Dumnezeu şi servitori ai tainelor lui Iisus Hristos.

Acelaşi sfânt zice: “Se cuvine ca toţi să se poarte cuviincios, chiar şi faţă de diaconi, ca slujitori ai tainelor lui Iisus Hristos, căci serviciul lor nu stă numai în a împărţi mâncarea şi băutura, ci a împlini şi serviciile sfinte în Biserica lui Dumnezeu. De aceea şi diaconii trebuie a se feri ca de foc de tot felul de sminteli. Fiecare credincios în parte să respecte pe diaconi, ca o poruncă a lui Iisus Hristos; pe episcop ca pe înfăţişătorul Tatălui şi pe preoţi ca pe sfatul lui Dumnezeu şi ca pe nişte colegi ai Apostolilor”.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice că marele Arhidiacon Ştefan a fost ales cel dintâi dintre diaconi. Fiind plin de Duh Sfânt, el predica Sfânta Evanghelie cu mare zel şi cu mare înflăcărare şi făcea mari minuni în popor, căruia nu-i putea sta împotrivă vrăjmaşii Crucii lui Hristos. De aceea cuvântul Domnului se răspândea din ce în ce mai mult şi numărul ucenicilor creştini se adăuga mereu în Ierusalim. Ba erau şi mulţi din preoţi care se supuneau credinţei (Fapte 6, 7).

Dar să auzim şi alte laude mari şi adevărate despre Arhidiaconul Ştefan. Iată ce vorbeşte despre viaţa lui Sfântul Asterie al Amasiei: “Ştefan este cel care ne-a chemat astăzi la această prăznuire… Nimenea înainte de Ştefan nu şi-a vărsat sângele pentru Evanghelie… după cum Cain, ucigaşul de frate, a fost primul care a făcut începutul uciderii pe pământ, Ştefan cel prea fericit a fost primul care a sfinţit prin patimile sale evlavioase pământul, cu propriul său sânge; bărbat posterior timpurilor apostolice, dar cel dintâi prin faptele sale cele de bărbăţie”. Apoi, făcând aluzie la sfinţii şi marii Apostoli, zice: “Să nu te întristezi, Petre! Nu te tulbura, Iacove! Nu fii supărat, Ioane, numai dacă compar pe bărbat cu înţelepciunea voastră, că dacă aş voi să-i atribui lui Ştefan ceva mai mult, mai mult bucuraţi-vă şi fiţi veseli, că voi sunteţi părinţi neinvidioşi şi vă bucuraţi de vitejia fiilor voştri şi simţiţi plăcere când sunteţi biruiţi de copiii voştri. Dacă este ceva mare şi frumos în Ştefan, apoi aceasta se datoreşte vouă, dascălii şi iniţiatorii lui”.

Victoria atleţilor este cinste pentru cei ce i-au învăţat pe ei. Pentru aceasta, îngăduiţi-mi să vă las puţin la o parte, şi voi vorbi cu încredere ceea ce îmi oferă subiectul de azi, pentru apărarea celui mai brav luptător al lui Hristos.

“Eşti mai în vârstă decât ceilalţi ucenici, Sfinte Petre, şi ai vestit înainte de toţi pe Hristos. Pe când tu, însă, propovăduiai cuvântul Evangheliei, pe când mergeai din cetate în cetate şi schimbai ţară după ţară, propovăduind, Ştefan abia intra în stadiu, şi, totuşi, a răpit cununa luptelor şi, mutându-se la cer, a fost slăvit. Pe când tu încă erai pe pământ, pe Ştefan- şi acesta este lucrul mare- l-a strigat însuşi Tatăl şi Fiul printr-o vedenie minunată” (Fapte 7, 53-56).

Apoi zice: “Cunoaştem faptele tale, Iacove; frate al lui Ioan (Matei 4, 21). Eşti evanghelist al lui Hristos, al doilea vânat după Petru. Cine oare n-ar admira credinţa ta? Abia ai fost chemat şi ai ascultat fără să-ţi mai pese de ceva. Ai părăsit odată cu corabia şi pe Zevedeu tatăl tău şi ai urmat pe Hristos, ca un adevărat ucenic. Mărturisesc că ai suferit cu dragă inimă pentru credinţă. Irod tiranul te-a omorât cu sabia (Fapte 7, 1-2), dar după Ştefan, mulţi ani mai târziu. Şi pentru ca să nu mai vorbesc de fiecare în parte, Ştefan a luat cununa muceniciei înaintea tuturor sfinţilor, primul care s-a luptat cu diavolul, primul care l-a învins, imitând pe David, chiar dacă l-a imitat în sens invers. David a biruit pe Goliat cu pietre (I Regi 17, 32-52); tot cu pietre şi Ştefan l-a biruit pe diavolul; cel dintâi prin pietrele ce le-a aruncat, celălalt prin pietrele cu care era lovit”.

Iubiţi credincioşi,
Să ne întoarcem la viaţa Sfântului Ştefan şi la cuvântul nostru de la început: Pe când marele Ştefan propovăduia cuvântul Domnului cu mare îndrăzneală şi era plin de har şi de putere şi făcea minuni mari în popor, s-au ridicat asupra lui unii iudei din sinagoga ce se chema a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, certându-se cu Ştefan şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a duhului cu care el vorbea (Fapte 6, 8-10).

Atunci au pus martori mincinoşi ca să spună că l-au auzit hulind împotriva lui Moise, a lui Dumnezeu şi a Legii, zicând că Iisus Nazarineanul va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-au lăsat nouă Moise. Şi uitându-se la dânsul toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger (Fapte 6, 13-15). Atunci arhiereul a zis: Adevărate sunt acestea? Iar Sfântul Ştefan s-a sculat în picioare şi a ţinut un puternic cuvânt de apărare în faţa tuturor, zicând: Bărbaţi, fraţi şi părinţi, ascultaţi! Dumnezeul slavei s-a arătat părintelui nostru Avraam când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui el în Haran. Şi a zis către el: Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta. Atunci ieşind din pământul haldeilor, a locuit în Haran, iar de acolo, după moartea tatălui său, l-a strămutat în această ţară în care voi acum locuiţi şi nu i-a dat moştenire în ea niciun pas de pământ, ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire şi urmaşilor lui după el, neavând el copii (Fapte 7, 1-5).

Şi arătând despre legământul dintre Dumnezeu şi Avraam, despre cei 12 patriarhi, robia Egiptului, despre scoaterea lui din robie prin profetul Moise, rătăcirea evreilor în pustiul Sinai, Tablele Legii, închinarea la idoli, intrarea în pământul făgăduinţei, a vorbit apoi despre Isus Navi, David şi Solomon care a zidit templul din Ierusalim, la urmă a zis cu glas ca de înger: Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt; precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri şi au ucis pe cei ce au vestit mai înainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi, v-aţi făcut voi acum? Voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!

Iar ei, auzind acestea, se frământau de mânie şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Şi-l băteau cu pietre pe Ştefan care se ruga şi zicea: Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu! Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând aceasta a adormit (Fapte 7, 51-60).

Aşa s-a săvârşit cel dintâi martir al Bisericii lui Hristos, mărturisind pe Dumnezeu şi rugîndu-se pentru iertarea ucigaşilor săi! Fericitul Augustin şi unii dintre Sfinţii Părinţi atribuie convertirea Sfântului Apostol Pavel rugăciunilor Sfântului Apostol şi Arhidiacon Ştefan, considerând aceasta ca o dovadă a marii îndrăzneli dinaintea lui Dumnezeu.

După moartea lui, câţiva credincioşi i-au ridicat trupul şi l-au înmormântat cu mare evlavie la un loc tăinuit plângând mult după el, cu toate că martorii lui îl priveau ca o biruinţă a vieţii asupra morţii, ca un triumf al creştinismului asupra necredincioşilor. Sfintele lui moaşte s-au descoperit în chip minunat în secolul al V-lea de preotul Lucian, care a scris despre aceste mari descoperiri. El afirmă că Sfântul Ştefan a fost îngropat la două mile de Ierusalim, prin îngrijirea şi cheltuiala lui Gamaliel.

În ţara noastră Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan se bucură de o mare cinstire. În numele lui s-au ridicat mai multe biserici, iar în rândul credincioşilor sunt numeroşi cei care îi poartă numele.

Iubiţi credincioşi,
Astăzi, când S-a născut Hristos în peşteră, Ştefan Apostolul se duce la cer. Mântuitorul vine la oameni să-i răscumpere din robia păcatului şi sluga Lui se înalţă cu sufletul la cer pentru a lua cununa biruinţei. Mântuitorul se face om pentru noi, iar Ştefan îndumnezeit, fiind plin de Duh şi de putere, merge să stea înaintea Preasfintei Treimi. Hristos se smereşte în pântecele şi în braţele Fecioarei Maria, iar Ştefan se smereşte sub loviturile de moarte ale iudeilor necredincioşi. Hristos se întrupează din dragoste pentru noi oamenii, iar Sfântul Apostol Ştefan iese din trup cu moarte de martir, din dragoste pentru Hristos.

Să învăţăm de aici că fără iubire creştină, fără smerenie adâncă şi fără jertfă martirică nu ne putem mântui. Întâi Dumnezeu ne-a iubit pe noi păcătoşii, ca apoi să-L iubim şi noi pe El. Întâi El a venit la noi, ca apoi să ne urce pe noi la El, în cer. El a răbdat întâi moarte de cruce, ca apoi şi noi să îndrăznim a-L mărturisi şi a răbda toate pentru Dumnezeu, pentru dobândirea vieţii veşnice. De la naştere până la cruce viaţa lui Hristos pe pământ este singurul şi adevăratul model de trăire duhovnicească şi de jertfă divină pentru mântuirea lumii. Deci, dacă El ne-a iubit întâi, datori suntem şi noi să-L iubim din inimă pe pământ. Dacă El S-a smerit pentru noi şi a răbdat moarte de ocară pentru iertarea şi răscumpărarea noastră, cum am putea noi fugi de necazuri, de ispite, de suferinţă şi de rele pătimiri pentru Hristos? Cine se poate mântui fără necazuri şi jertfă? Căci una este calea mântuirii. Aceasta pe care ne-a arătat-o Hristos şi pe care au mers sfinţii Lui. Adică dragostea desăvârşită, iertarea, smerenia, răbdarea, rugăciunea, milostenia şi apoi jertfa cea mai de pe urmă, când plecăm la Domnul să luăm plata ostenelilor după faptele noastre.

Sfântul Apostol Ştefan, cel dintâi martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfă creştină pentru toţi. Să trăieşti pe pământ creştineşte, să mărturiseşti cu viaţa şi cuvintele tale pe Hristos, să rabzi greutăţile şi ispitele pământeşti cu tărie şi nădejde, să te rogi neîncetat şi să fii lovit de moarte de către fraţii tăi, iar tu să-ţi dai duhul zicând: Iartă-le lor, Doamne, păcatul acesta, că nu ştiu ce fac! Cine dintre noi poate face ceea ce a făcut Sfântul Arhidiacon Ştefan? Cine mai iartă astăzi pe fratele său, care nu numai că-i răpeşte averea şi cinstea, dar vrea să-l şi ucidă? Că dacă noi ne certăm şi ne urâm de moarte, numai pentru un cuvânt, pentru o mică jignire sau un lucru pământesc, care moare odată cu noi, apoi cum vom putea ierta pe cel care vrea să ne ia şi viaţa?

Într-adevăr, a slăbit dragostea aceea sfântă, curată, deplină şi dezinteresată dintre noi oamenii. Ne-am dezvăţat de a ierta pe aproapele, de a-l iubi şi de a-i cere iertare noi mai întâi, ca apoi să ne ierte şi el. Căci, când iertăm din inimă şi ne smerim noi mai întâi în faţa lui, atunci Duhul Sfânt îi înmoaie inima ca să se smerească şi el şi să ne ierte. Deci să păşim întâi noi spre fratele nostru, să facem noi primul pas de iertare şi îndată se va smeri şi el şi ne va ierta.

După Mântuitorul, Sfîntul Apostol Ştefan ne este cel mai bun exemplu. Nu avea mai mult de 30 de ani, dar inima lui era plină de credinţă şi ardea pentru dragostea lui Hristos. Pe această credinţă curată în Hristos s-o păstrăm şi noi, chiar cu preţul vieţii. Pe această dragoste sfântă şi desăvârşită s-o cerem de la Dumnezeu pentru noi şi pentru urmaşii noştri.

Odată cu cinstirea Sfântului Apostol Ştefan, cinstim astăzi şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt (Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit prăznuirea binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt la data de 2 iulie), domnul Moldovei, care odihneşte la Mănăstirea Putna. El a fost cel mai mare domn şi apărător al Creştinătăţii pe pământul ţării noastre. El şi-a iubit ţara lui, Moldova, poate ca nimeni altul. Aceasta o dovedesc cele aproape cincizeci de războaie de apărare pe care le-a purtat împotriva păgânilor şi a celor ce voiau să ocupe Moldova. Dar Ştefan cel Mare a iubit în acelaşi timp pe Dumnezeu ca puţini alţii. Credinţa lui tare şi iubirea de Dumnezeu sunt neîntrecute de alţi domni pământeni. Aceasta o dovedesc cele aproape cincizeci de mănăstiri şi biserici zidite de el, care împodobesc Moldova noastră.

Să ne aducem aminte astăzi şi de jertfa marelui domn Ştefan Vodă al Moldovei. Să-i aprindem câte o lumânare în semn de recunoştinţă şi să facem o rugăciune pentru odihna sufletului său.

Fie ca jertfa şi rugăciunile Sfântului Apostol şi Arhidiacon Ştefan şi jertfa lui Ştefan cel Mare să ne întărească dragostea de Hristos şi dreapta credinţă şi să ne ajute pe calea mântuirii. Amin.

Total
95
Shares
Previous Post

Fuga în Egipt a Maicii Domnului

Next Post

Sunt foarte multe vedete care cred în Dumnezeu, dar unele nu se arată

Related Posts