Sfântul care şi-a ţinut mintea în iad şi nu a deznădăjduit

„Cine nu a gustat dintr-un lucru nu ştie ce-i lipseşte, dar cel ce a gustat mult îl doreşte“, spun Părinţii filocalici. Viaţa Sfinţilor este pentru noi toţi un îndemn, o invitaţie la gustarea celor duhovniceşti. Iar ceea ce ne oferă cunoaşterea petrecerii pământeşti a celui mai cunoscut Sfânt al secolului trecut, Cuviosul Siluan Athonitul, nu este decât un ospăţ la care sunt poftiţi cei ce cred în cuvântul: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!“.

În 1938, un om a murit la Muntele Athos. Era un om simplu, un ţăran din Rusia, care a venit în Athos pe când avea în jur de douăzeci de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusese la Athos pentru că citise într-o cărticică despre Sfântul Munte, cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar datoria ei este să mă mântuie“. Aşa îşi începe evocarea despre Sfântul Siluan Athonitul mitropolitul Antonie de Suroj.

Viaţa monahului e o luptă nesfârşită cu patimile

Privită din exterior, viaţa monahului Siluan n-a ieşit în evidenţă cu ceva special. Copil al unei familii de ţărani săraci din Rusia Centrală, Semion (numele de mirean al viitorului călugăr athonit) s-a născut în 1866, într-un sat din gubernia Tambov. A moştenit de la tatăl său o credinţă smerită şi adevărată pe care avea s-o sporească în timpul şederii sale la Athos: „N-am ajuns la măsura tatălui meu“, spunea adesea Siluan. „Nu era deloc învăţat (…), dar era plin de blândeţe şi înţelepciune“.

Viaţa dusă de Cuviosul Siluan în mănăstire a constituit un şir neîntrerupt de lupte cu patimile şi gândurile venite de la cel rău. Pentru alungarea lor, Siluan a fost povăţuit de părintele său duhovnicesc să rostească neîntrerupt rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“. Deşi majoritatea monahilor dobândesc darul săvârşirii neîncetate al acestei rugăciuni după mulţi ani de osteneală, tânărul monah rus a primit acest dar foarte repede.

Deznădejdea îţi dă întotdeauna măsura neputinţelor

Uşurinţa cu care împlinea exigenţele asprelor reguli monahale athonite şi ascultările primite din partea Stareţului a făcut ca Siluan să fie expus unor atacuri demonice primejdioase. Gândul mândriei îi sugerează: „Duci o viaţă sfântă, toate ascultările le împlineşti fără efort, te rogi neîncetat, deci eşti desăvârşit!“ Acest gând alterna cu altul, care îi aducea deznădejde: „Poate te vei mântui, dar ajungând în Rai, nu vei afla acolo pe cei pe care îi iubeşti şi nu vei avea nicio bucurie!“. Pendularea între aceste extreme a slăbit puterea de a lupta a neexperimentatului monah. Curajul a început să-l părăsească, lăsând loc disperării. Siluan atinsese ultima treaptă a deznădejdii. Gândul că „Dumnezeu e cu neputinţă de înduplecat“ îi arunca sufletul într-o spaimă cumplită. Dar, odată ajuns în Biserică, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul Icoanei Mântuitorului, Siluan L-a văzut aievea pe Hristos. Chipul Lui blând şi luminos, răspândind iertare, pace şi bucurie, odihnea sufletul copleşit de întristare al nevoitorului. Acestă stare de fericire pascală n-a rămas la intensitatea de la început şi, treptat, bucuria şi pacea slăbeau, iar frica de a pierde Harul şi nedumerirea i-au pătruns din nou în suflet.

Cea mai grea suferinţă pentru suflet

Începea şirul cel greu şi lung al cercetărilor Harului, urmate de părăsiri dureroase pentru suflet. Cincisprezece ani a durat această chinuitoare căutare a Harului pierdut, timp în care Siluan a dobândit maturitate duhovnicească. Succesiunea istovitoare şi neîncetată a venirii şi părăsirii Harului chinuia sufletul monahului, care dorea să afle cauzele pierderii Harului şi calea redobândirii lui.

Eforturile ascetice ieşite din comun păreau a nu da rezultatele aşteptate. Lupta cu arătările demonice înecau în disperare sufletul călugărului rus. În descurajarea ce îl cuprinsese, Siluan îngenunchia, rugându-se cu durere: „Doamne, vezi că demonii mă împiedică să mă rog cu mintea curată. Învaţă-mă ce să fac ca să se depărteze de la mine. Tu eşti milostiv. Spune-mi ce să fac ca sufletul meu să fie smerit!“. Şi Domnul îi da ca răspuns metoda cea mai sigură a dobândirii smereniei: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!“. Comentând această frază, părintele Rafail Noica, ucenicul arhimandritului Sofronie, spunea că ţinerea minţii în iad nu se realizează printr-un exerciţiu de imaginaţie, ci în urma privirii reale a stării în care ne aflăm fiecare dintre noi în această lume. Întoarcerea asupra noastră ne va prilejui contactul cu lumea răului, a păcatului care ne schimonoseşte sufleteşte, împiedicând aprofundarea relaţiei cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni.

Scrierile Sfântului Siluan au ajuns la cunoştinţa publicului larg prin intermediul ucenicului său, Părintele Sofronie, care, într-una din scrisorile sale către ieromonahul Dimitrie Balfour, vorbeşte despre trăirile avute în prezenţa Cuviosului: „Niciodată în viaţa mea nu am simţit atât de puternic ruşine chiar pentru cele mai mici gânduri rele, pentru fiecare mişcare lăuntrică, aşa cum o simţeam de obicei când îl vedeam. De multe ori, mi-a dat Domnul să mă întâlnesc cu el, iar uneori să vorbesc cu el, când faţa lui strălucea cu o lumină şi o frumuseţe inexplicabile“.

Remediul necazurilor noastre

În notiţele pe care Cuviosul Siluan le-a lăsat Părintelui Sofronie se observă accentul pus pe cunoaşterea lui Dumnezeu. Chiar dacă împrejurările în care ne trăim viaţa sunt grele, disperate uneori, gândul că Dumnezeu nu părăseşte nicicând pe om nu lasă loc cârtirii sau deznădejdii mortale. Iubirea lui Dumnezeu rămâne stânca de care, legat, sufletul nu va naufragia, oricât de mari ar fi valurile care-l asaltă. De aceea, în caietele lui Siluan apare frecvent îndemnul spre cunoaşterea duhovnicească. Oamenii trăiesc în neştiinţă, în orbire, ei nu văd, nu simt blândeţea şi smerenia Domnului. „Odată ce le-a cunoscut, mărturisea Cuviosul Siluan, cât va mai trăi pe pământ, sufletul omului nu va înceta să dorească şi să cânte aceste lucruri de neuitat.“

Cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt acela se face asemenea Domnului, după cum mărturiseşte şi Sfântul Evanghelist Ioan: „Vom fi asemenea a Lui, fiindcă Îl vom vedea precum este“.

Figura lui Siluan a impresionat pe mulţi dintre cei care l-au cunoscut personal. Unul dintre călugării ruşi de la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon“, puţin contrariat de faptul că Siluan era un monah simplu şi neînvăţat, a întrebat bibliotecarul lavrei: „De ce oare se duc atâţia oameni la el? Mi se pare că nu citeşte totuşi nimic“. Replica a fost una fără comentarii: „Nu citeşte nimic, dar face totul, pe când ceilalţi citesc totul, dar nu fac nimic“.

Dumnezeu aşteaptă să-I deschidem uşa sufletului

Cu toate acestea, portretul complet îl avem de la ucenicul Stareţului, arhimandritul Sofronie: „Niciodată nu am văzut pe cineva asemenea acestui om simplu. Ştiu că zi şi noapte petrece în rugăciune; Domnul i-a dăruit aşa un Har, încât nici în prezenţa oamenilor nu i se întrerupe rugăciunea, adică nu-l distrag peste măsură, ci, din dragoste pentru oameni, este chiar deschis şi călduros. În orice caz, nu-l împovărează prezenţa oamenilor, fapt prin care se deosebeşte de ceilalţi nevoitori care, pentru a petrece în rugăciune, au nevoie de condiţii liniştite şi de însingurare. Învăţătura lui nu este în multe cuvinte, dar pentru a o însuşi în actul vieţii este nevoie de o mare trudă pentru mulţi ani, e nevoie de a vărsa multe lacrimi şi de a trece prin multe, şi de a răbda multe ispite de neocolit, iar atunci, printr-o neîntreruptă rugăciune şi multă smerenie, poate va ajunge omul la primele trepte ale acelor virtuţi despre care vorbeşte.

Universalitatea mesajului acestui Sfânt, modernitatea lui vine din trăirea cu intensitate maximă a tuturor stărilor duhovniceşti, de la deznădejdea omorâtoare de suflet până la bucuria negrăită a întâlnirii cu Hristos. Pentru că astăzi, lipsa unui sens în viaţă, a unei aşezări sufleteşti, a adus oamenilor plictiseala, monotonia sau, cum spunea un monah occidental, acea boală: lacebunita (a quoi bon? – la ce bun toate acestea?).

Siluan îi spune acestei lumi că Dumnezeu stă şi aşteaptă smerit la uşa fiecărui suflet tulburat şi împovărat, aşteaptă ca el să se deschidă fără frică înaintea Lui şi să vină acasă. Iubirea Lui nu are margini şi nu o poate opri nimeni. În singurătatea chiliei sale de la moara mănăstirii unde a avut ascultare ca monah, Siluan a experiat pe rând lipsa şi prezenţa Harului care aduce odihnă sufletului, Har de care lumea, în mare parte, este străină. El rămâne martorul iubirii lui Dumnezeu, Care nu uită pe om şi nu-l părăseşte nicicând.

„Numai în Domnul se veseleşte sufletul omului“

„Când oamenii păzesc frica de Dumnezeu, atunci este lesnicios şi desfătat lucru a trăi pe pământ. Dar acum norodul a ajuns să trăiască după voia şi mintea lui şi a lăsat poruncile sfinte; el crede că-şi află bucuria pe pământ fără Domnul, neştiind că numai în Domnul e bucuria noastră şi numai în Domnul se veseleşte sufletul omului. El încălzeşte sufletul aşa cum soarele încălzeşte florile câmpului şi ca vântul îl leagănă şi îi dă viaţă. Domnul ne-a dat toate, ca noi să-l slăvim. Dar lumea nu înţelege aceasta. Şi cum ar putea înţelege ceea ce n-a văzut, nici n-a gustat? Chiar eu, când eram în lume, credeam că aceasta e fericirea pe pământ: să fiu sănătos, frumos, bogat şi iubit de ceilalţi. Şi mă mândream în deşert de toate acestea. Dar când L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, atunci m-am deprins să privesc toată fericirea lumii ca fumul purtat de vânt. Însă Harul Duhului Sfânt bucură şi veseleşte sufletul, iar el, într-o adâncă pace, vede pe Domnul şi uită pământul“. (Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Cuviosul Siluan Athonitul)

Augustin Păunoiu

Sursa: http://ziarullumina.ro.

Total
581
Shares
Previous Post

Un elev trist

Next Post

Lucrarea mărturisitoare a Sfintei Tecla, uceniţa Sfântului Apostol Pavel

Related Posts