Ne aflăm deja aproape de sfârșitul lunii octombrie. După ce, încă din prima zi a lunii, Biserica ne-a amintit de Cuvioșii Iosif și Chiriac de la Bisericani, apoi de Cuvioasa Parascheva, calendarul ortodox continuă să „presare” în continuare Sfinți, Cuvioși și Mucenici, care să ne fie tovarăși de drum și însoțitori pe calea mântuirii. Încet, încet, ne apropiem de Postul Nașterii Domnului și astfel, va mai trece încă un an din viața noastră și ține doar de noi să îl petrecem cu folos, urmându-le faptele și învățăturile pline de duh ale Sfinților înscriși în calendar. Unul dintre acești povățuitori despre care ne vorbește Biserica noastră, prăznuit cu mare cinste mai ales în Capitala țării, este Cuviosul Dimitrie cel Nou (Basarabov), ocrotitorul Catedralei Patriarhale și al întregii cetăți a Bucureștilor.
Pentru că mulți dintre dumneavoastră cunoașteți deja, cu siguranță, viața, minunile și faptele alese ale Sfântului Dimitrie, am hotărât să dedicăm acest editorial unui fapt mai puțin cunoscut publicului larg […], și anume – cum a izbăvit Cuviosul Dimitrie cel Nou pe locuitorii Bucureștiului de ciuma lui Caragea în anul 1813. Cum s-a întâmplat, mai exact, această minune?
În anul 1813, o mare epidemie de ciumă bubonică a avut loc în Țara Românească. Istoria i-a dat numele de „ciuma lui Caragea”, deoarece s-a petrecut în vremea domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea. Zilnic, mureau peste 300 de bucureșteni, boala secerând în total peste 90.000 de vieți omenești. În lipsa unor tratamente eficiente, oamenii începuseră să bea din ce în ce mai mult alcool, crezând că efectul dezinfectant al acestuia îi va scăpa de boală, fapt care a adus cu sine anumite restricții, cârciumarii vânzându-le oamenilor marfă doar prin niște ferestre mici, de frica molimei. Tot în acea perioadă, conform tratatelor de medicină, au apărut și vracii, care îi asigurau pe cei atinși de boală că îi pot salva dacă se vor atinge de o broască țestoasă, lucru care, evident, nu are absolut nicio legătură cu vindecarea. Despre situația dramatică din acele timpuri ne-au rămas ca mărturie, peste ani, cuvintele academicianului Ion Ghica, cuprinse în volumul său de confesiuni intitulat „Scrisori către Vasile Alecsandri”: „Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâna cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu.” Cioclii erau cei care, în schimbul unor sume consistente de bani primite din partea spitalelor, aveau ca misiune să-i adune pe cei morţii şi să-i îngroape. Nu de puține ori se întâmpla ca, din cauza stării de ebrietate, aceștia să-i arunce în căruța plină de cadavre şi pe cei care încă nu muriseră, după cum se menționează într-un raport al unuia dintre ei: „Astăzi am adunat vreo 15 morţi pe care i-am dus cu căruţa pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă”.
Văzând că spitalele nu mai fac față, că ciuma face ravagii din ce în ce mai mari atât la periferia orașului, cât și în rândul cetățenilor mai înstăriți, la îndemnul domnitorului, Πărinții slujitori ai Mănăstirii „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, unde se află astăzi Palatul Patriahal, au știut că le-a mai rămas o singură nădejde: rugăciunea la Sfântul Dimitrie cel Nou.
Astfel, într-o zi, au scos racla cu Sfintele sale Moaște și au purtat-o în procesiune ocolind Bucureștiul în glas de rugăciune și cerându-i să mijlocească la Tronul Preasfintei Treimi pentru ca Bunul și Blândul Dumnezeu să îi izbăvească de molima care îi asuprea de atâta timp și care îi despărțea de cei dragi – părinți, frați, surori, copii, soți și soții. Iar Sfântul Dimitrie n-a trecut cu vederea lacrimile și necazul lor, oferindu-le tuturor un semn văzut și o binecuvântare în toată puterea cuvântului: începând din acea zi a procesiunii, ciuma a încetat sa mai facă noi victime, iar bolnavii care erau foarte aproape să-și dea sufletele în mâinile Domnului s-au făcut sănătoși și s-au întors acasă, la familiile lor. De atunci și până în zilele noastre, Μoaștele Sfântului Dimitrie Basarabov au fost purtate în procesiune nu doar în preajma hramului – așa cum se întâmplă și astăzi – ci la diferite calamități și epidemii care fără de milă se abăteau peste Țara Românească, Sfântul ascultând de fiecare dată rugăciunea și mijlocind către Hristos, meritându-și astfel pe bună dreptate numele de „Ocrotitor al Bucureștilor”.
Episodul, cu adevărat însemnat, plin de bucurie și de slavă adusă Cuviosului Dimitrie, este relatat chiar la începutul celui de-al șaptelea icos din Acatistul său, unde se menționează următoarele: „Arătat-ă făptură nouă, trimițându-te Făcătorul pe tine la noi cei ce suntem făcuți de Dânsul; că focul războiului și al robiei s-a stins, pe vrăjmași cu rușine i-a întors și boala ciumii ca un fum a pierit”.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
