Părintele Dometie Manolache de la Mănăstirea Râmeț din Ardeal a fost canonizat cu titulatura oficială Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț. Fără îndoială, el n-a fost numai milostiv, ci a avut și multe alte calități, „Duhovnicul Apusenilor” fiind și un predicator înflăcărat, un duhovnic iscusit, un gospodar extrem de harnic (până la epuizare), un teolog învățat și profund, un împătimit ardent al sfintelor slujbe (până la pierderea vocii), un monah foarte apropiat de nevoile cele mai simple, dar urgente ale mirenilor (până la golire de sine), un prieten fidel al celor mai umili și un păstor devotat până la consumarea finală. Noi preferăm să-l numim aici „păstorul cel bun”, pentru că ni se pare uimitor și specific faptul că, fiind monah, adică creștin cu totul interiorizat, a fost, în chip paradoxal, dar adevărat, cu totul deschis și dedicat mirenilor, pe care i-a iubit, i-a slujit și i-a înțeles mult mai bine decât cei mai apropiați ai lor din lume. Menirea și specificul călugărului sunt în primul rând interiorizarea, pe care cei mai mulți o înțeleg ca pe o necesară separare (chiar dacă nu și fizică) de lume, de laici și de ispitele lor. Părintele Dometie a fost un monah adevărat, adică un adânc trăitor al experiențelor duhovnicești excepționale, lucru bănuit (chiar dacă nu știut) de către toți cei care l-au cunoscut. Dar, spre deosebire de alți călugări, aceasta nu l-a împiedicat să se alipească o viață întreagă de mireni, adică de oamenii cei mai simpli și mai nevoiași, pentru că le-a înțeles suferințele, greutățile și necesitățile. Iar paradoxul interiorizare/ dedicare are explicația lui, cea mai simplă și mai profundă: iubirea. Părintele Dometie s-a făcut monah nu numai ca să se mântuiască pe sine, ci și ca să-i ajute, pe cât poate, pe toți frații săi. El a exemplificat excepțional faptul că monahismul nu este izolare egoistă și „mântuire de sine”, ci izbăvire de ispitele lumii și dedicare semenilor. Cu alte cuvinte, el a probat adevărul patristic că „semenul este mântuirea ta”.
Cea mai sigură, argumentată și convingătoare probă a unui adevăr este experiența sau documentarea. De aceea, întrucât recent au fost canonizați un număr apreciabil de mari duhovnici, martiri și mărturisitori ortodocși români, pentru înțelegerea, cinstirea și trăirea lor este necesară îndeosebi cunoașterea probelor care atestă sfințenia lor. Întrucât l-am cunoscut personal și avem în posesia noastră o sumă de scrisori din corespondența Părintelui Dometie, socotim că este necesară și foarte folositoare publicarea lor. În cele ce urmează, vom menționa însă numai câteva din pasajele edificatoare care arată atât calitatea gândirii teologice, cât și sfințenia vieții sale.
Toți cei care l-au cunoscut pe Părintele Dometie au rămas în primul rând cu imaginea jertfelniciei sale. Puțini știu însă că Părintele Dometie avea o atestare teologică universitară, fiind nu numai foarte citit, ci chiar doctorand în teologie. La insistențele Părintelui Stăniloae, el s-a înscris la cursurile de doctorat ale Institutului Teologic Ortodox din București, sub îndrumarea Părintele D. Stăniloae, publicând și două referate în acest sens. Nu și-a finalizat însă aceste cursuri, pentru că nu avea niciun gând de promovare și mai ales pentru că era atât de absorbit de munca sa de la Mănăstirea Râmeț, încât pregătirea doctoratului nu mai prezenta interes și era chiar imposibilă. Pentru autenticitatea și profunzimea gândirii sale dogmatice prezentăm acum și câteva probe inedite. Astfel, în ceea ce privește sensul Sfintei Cruci, adică împroprierea sau purtarea ei de către fiecare creștin, într-o scrisoare din 1956, pe când era slujitor la Episcopia din Buzău, Părintele Dometie spune că „Greutatea cea mare este până începi să-ți cunoști crucea” și, într-o aprofundare foarte nuanțată și subtilă, identificând crucea cu cunoașterea de sine, precizează, ca nimeni altul, că, de fapt, cunoașterea de sine este identică cu conștientizarea propriilor limite: „Această cunoaștere începe cu cunoașterea propriei noastre ființe, cu toate slăbiciunile și neputințele ei. Cine ajunge să se cunoască, acela a făcut cel mai mare pas în calea care duce spre mântuire și spre viața cea veșnică” (scrisoare din 14 sept. 1956). Având în vedere cuvântul Sfântului Apostol Pavel „când sunt slab, atunci sunt tare”, Părintele Dometie arată că „puterea lui Dumnezeu ni se descoperă nouă în momente de neputință. Atunci când ni se pare că ne fuge pământul de sub picioare și când credem că nu mai este nicio putere de scăpare” (aceeași). Ni se pare că avem aici o minunată înțelegere și explicare a providenței, ca lucrare cu totul misterioasă și totuși sigură a purtării de grijă a lui Dumnezeu.
O altă valoare teologică a Părintelui Dometie o găsim în explicarea sensului suferinței. După ce spune că a trecut printr-o operație foarte grea, „prin dureri mari”, peste „acest obstacol, al mai greu din vieața mea de până aici”, dar „conștient tot timpul și vesel și senin”, Părintele face observația excepțională că „nicăierea cineva nu se poate simți mai aproape de Dumnezeu, ca pe masa de operație” (scrisoare din 15 dec. 1946, Spitalul Brătianu din Buzău). Tot din această experiență a suferinței, Părintele Dometie trage și o concluzie semnificativă pentru raportul dintre știință și credință, precizând: „Am vorbit cu doctorii în timpul operației și le-am spus că a fi doctor și a fi necredincios înseamnă o nebunie” (aceeași).
Teologia morală ne învață că o virtute necesară și esențială a creștinului este răbdarea. De altfel, această calitate este considerată o virtute și în artă sau filosofie. Dar credința creștină are o înțelegere specifică. Dând sfaturi unei tinere care intenționa să intre în viața monahală, Părintele Dometie – contrar practicii obișnuite – nu se grăbește s-o îndemne spre mănăstire, ci îi atrage atenția, cu excepțională delicatețe și purtare de grijă, că „Toate câte sunt de la Dumnezeu se îndeplinesc la timpul lor. Orice hotărâre luată în grabă aduce mari neliniști mai târziu. Mai bine să dăm timpului răgaz să ne învețe tot ce știe el, decât să riscăm printr-o hotărâre pripită să regretăm apoi toată vieața” (scrisoare din 16 dec. 1956, Spitalul Brătianu, Buzău). Prin această formulare, Părintele Dometie arată că răbdarea creștină nu e stoicism sau suportare filosofică, ci încredere divină. Și, întrucât ni se pare că sfatul duhovnicesc de aici al Părintelui Dometie înseamnă și o străvedere duhovnicească, ținem să precizăm că acea tânără din scrisoare nu s-a călugărit niciodată, ci s-a căsătorit, rămânând de altfel o foarte devotată și zeloasă frecventatoare a sfintelor mănăstiri.
Dar cei mai mulți îl știu pe Părintele Dometie ca pe un dăruitor și generos, de o milostenie fără seamăn. Autorul acestor rânduri a beneficiat el însuși, fiind copil, de milostenia concretă, în bani, a Părintelui. Trebuie știut că milostenia Părintelui Dometie nu era un sentimentalism, chiar dacă el era deosebit de sensibil la suferințele și nevoile oamenilor, de la cele mai atroce până la cele mai simple. Poate că nimeni n-a precizat mai bine decât el criteriile milosteniei autentice. El numește milostenia adevărată drept „milostenia făcută cu dreptate” și precizează trei criterii ale ei: „Milostenia făcută cu dreptate înseamnă aceea făcută din sudoarea frunții noastre … să nu știe dreapta ce face stânga … Pe urmă milostenia noastră să o facem … cu cei mai scăpătați oameni, cu cei mai sărmani” (scrisoare din 10 martie 1957, Sf. Episcopie Buzău).
Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete
Sursa: http://ziarullumina.ro.
