O excepțională înțelegere și descriere are Părintele Dometie și în ce privește familia creștină. Deseori, mulți privim cu suspiciune și neîncredere sfaturile monahilor privind căsătoria sau familia, fiind convinși că „ce știe el, călugărul, despre căsătorie și familie, că doar e total străin de ele!” Părintele Dometie ne înfățișează însă o probă care demontează strălucit această prejudecată. Dând sfaturi unei familii numeroase de buni creștini, el arată nu numai prețuire și iubire, ci și o înțelegere dogmatică și existențială a condiției creștine în istorie. După ce numește copiii „flori cuvântătoare, care au glas, minte și inimă, au și un suflet pentru care veți da seama înaintea lui Dumnezeu, ca părinți și răspunzători direcți ai vieții lor întregi” (scrisoare din 12 ianuarie 1957, Sf. Episcopie Buzău), Părintele Dometie avertizează într-o descriere de mare profunzime și chiar farmec literar că „fiecare familie creștină este ca un stup de albine, care e pândit din toate părțile de vrăjmași de tot felul, de la cei mai mici și mai neputincioși până la cei mai mari și mai sălbatici, de la furnică, viespe și alte gângănii până la ursul din pădure… Așa face și diavolul cu puterile lui întunecate, pustiind familiile creștine de tot harul dumnezeiesc… Și după ce reușește ca prin tot felul de ademeniri și înșelăciuni să prindă în cursele lui o mulțime de suflete, făcându-le să trăiască încă de pe aici ca în iad, pe unele le ia cu el și le duce în focul cel nestins, ca o arvună pentru cele rămase încă pe pământ” (scrisoare din 12 ianuarie 1957, Sf. Episcopie Buzău).
O calitate excepțională a Părintelui Dometie a fost tactul pastoral extraordinar, cu o subtilitate și delicatețe nesfârșite. Un exemplu minunat în acest sens este sfătuirea duhovnicească a unei tinere ce voia să se călugărească. În vreme ce majoritatea monahilor și monahiilor se străduiesc din răsputeri să-i convingă pe novici prin orice mijloc pentru a intra în mănăstire, Părintele Dometie se arată mult mai realist, mai conștient de datoriile familiale și sociale, lăudând bucuriile nevinovate ale tinereții și încurajând înflorirea lor în familie și în lume, astfel: „Surioară Mariea, Deocamdată este bine să faci cât mai multă ascultare de părinți … Pentru frățiea ta de acum începe să se arate soarele acestei lumi, cu toate razele lui și e bine să te lași povățuită de părinții ce te-au crescut și te-au condus în tot firul vieții frăției tale de până aici … Copilă, copilă, acum este timpul tău să te bucuri și să cânți, să lucrezi și să fii veselă, că Domnul este cu noi și ne ajută să mergem pe calea Lui” (scrisoare din 7 iulie 1957, Sf. Episcopie Buzău). Câtă înțelegere, câtă gingășie și cât discernământ față de majoritatea monahilor care caută – fără mult discernământ, fără cercetare și așteptare – în primul rând să apuce cât mai mulți novici și să-i bage în mănăstire, cu riscul unor mari eșecuri și suferințe.
O virtute specifică a Părintelui Dometie a fost și smerenia. Orice Sfânt este smerit, dar smerenia sa a fost cu totul specifică. Omul cunoscut și venerat de o țară întreagă se adresa unei familii numeroase și sărace, adică celor mai simpli oameni, cu cele mai prețioase și mai calde apelative, numindu-i „Mult iubiții noștri, frate Vasile, surioară Mariea și dragi copilași!” (scrisoare din 10 martie 1957, Sf. Episcopie Buzău). Dar culmea smereniei și a jertfelniciei sale, sau calitatea cea mai impresionantă a Părintelui Dometie, ni se pare coborârea cu umilință și devotamentul pentru cei mai umili oameni. Proba zdrobitoare a smereniei și devotamentului său este faptul că, chiar în ziua călugăririi sale, în 14 sept. 1956, cea mai importantă a vieții sale, nu s-a adresat unui superior sau unui om important, ci unei familii simple și sărace, spunând: „Dragii noștri, Vă scriu de la Sfânta Episcopie Buzău, unde sunt reținut pentru o vreme pentru slujbă … Ziua în care vă scriu este chiar ziua călugăriei mele, ziua Sfintei Cruci! … O bucurie deosebită am ca să vă pot trimite această scrisoare, cu această ocazie când sufletul nostru al tuturora este în mare sărbătoare, aducându-ne aminte de toată însemnătatea acestei zile” (scrisoare din 14 sept. 1956). Atât de mult îi iubea pe cei simpli și nevoiași, încât el, omul rapid și activ care nu mergea, ci zbura pe potecile Râmețului, găsea timp să scrie unei familii simple o scrisoare de 13 pagini (scrisoare din 10 martie 1957, Sf. Episcopie Buzău).
Adevărat urmaș al eremiților care au împodobit Munții Apuseni și îndeosebi valea Râmețului din secolul al XIII-lea și până astăzi, Părintele Dometie, omul care s-a consumat ca o lumânare, dar a luminat ca o făclie imensă creștinătatea românească din Ardeal, poate fi numit și „flacăra Apusenilor”. Suntem convinși că în țară există încă multe alte mărturii, documente și probe ale vieții și lucrării sale sfinte și sfințitoare. De aceea, am adus aceste mărturii personale ca un îndemn stăruitor pentru toți cei care le dețin să le publice, pentru ca binele să fie cunoscut, să sporească și să rodească.
Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete
Sursa: http://ziarullumina.ro
Sfântul Dometie cel Milostiv, păstorul cel bun – mărturii inedite (I)
