Sfântul Fanurie: prieten, vindecător și ocrotitor al animalelor sălbatice

Când vine vorba despre armonia dintre Sfinții lui Hristos și natura înconjurătoare, mereu îmi amintesc de un cuvânt al Sfântului Nicolae Velimirovici, numit și „Gură de Aur al secolului XXI”, care spunea că nu este privelişte mai mişcătoare pe pământ decât prietenia dintre Sfânt şi fiarele sălbatice și cu adevărat așa și este. Iar Sfântul a cărui pomenire o face Biserica noastră în ziua de 27 august a fiecărui an, înainte cu doar câteva zile de începutul anotimpului ruginiu, este încă o confirmare a acestor cuvinte. Nu este vorba despre despre Cuviosul Pimen, nici despre ceilalți Mucenici, Eutalia sau Cucşa, pomeniți în Sinaxarul Mineiului de pe luna august, la ziua a 27-a, ci despre un Sfânt care a pătimit pentru credinţa creştină, însă care este menţionat doar în calendarul bisericesc – Sfântul Mucenic Fanurie. De ce este considerat el ocrotitorul animalelor sălbatice și cum a reușit să le îmblânzească și să se înțeleagă cu ele ca și cu un om? Aflați în rândurile de mai jos!

Îmblânzitorul fiarelor sălbatice

Se întâmplă deseori să auzim la sinaxarul citit în stranele Bisericilor noastre că Martirii și Mucenicii Bisericii primelor secole creștine au servit drept hrană fiarelor sălbatice. Sau că acest fel de tortură era unul dintre cele mai plăcute de către împărații persecutori și că dușmanii creștinilor „savurau” cu entuziasm și uimire continuă modul în care fiarele mușcau cu nesaț din trupurile „vinovate” – după părerea lor – de o altfel de închinare. Cea în duh și adevăr, înaintea Dumnezeului celui Bun. Ei bine, în cazul Sfântului Fanurie lucrurile n-au stat așa. Deși a avut sfârșit mucenicesc, povestea martiriului său nu este legată de cruzimea animalelor, ba dimpotrivă.

Înainte să ajungem, însă, la ultimele momente din viața Sfântului, trebuie să spunem că prietenia aceasta cu animalele pădurilor a fost una „cultivată” încă din timpul vieții. Deși martirologiile şi sinaxarele vechi nu pomenesc detalii despre minunile pe care le-a săvârșit, tradițiile locale mărturisesc despre el că este patron al celor păgubiți, ocrotitor al preoților și ajutător la descoperirea obiectelor și a animalelor pierdute. Astfel, retras într-o colibă veche fără acoperiș, undeva în munte, Sfântul Fanurie, știind că rugăciunea și milostenia sunt aripile cu care sufletul oricărui creștin se înalță la ceruri fără niciun fel de piedică, dar neavând acolo cui să dea, a hotărât să-și îndrepte atenția și mila sa către animale.

În viața sa se spune că atâta milostenie avea, încât și pe fiarele care se atacau între ele le împăca, îngrijindu-le dacă erau rănite cu leacuri bune. Apoi, tot în viața sa citim că, nu de puține ori, l-a găsit părintele lui duhovnicesc culcat alături de un șarpe mare și bătrân, care în timp ce Sfântul Fanurie dormea, îl păzea să nu fie atacat de vreo altă fiară. De asemenea, Sfântul avea darul de a alunga și certa furnicile care îi atacau pe cei care locuiau prin pustietăți, poruncindu-le să se sălășluiască în locuri îndepărtate, în prăpăstii, și să nu mai supere pe vreun om; până și fiarele cele mai de temut, când erau atacate de oameni sau de alte animale mai puternice, deși fără să aibă conștiință așa cum avem noi, oamenii, își îndreptau ochii spre coliba lui Fanurie și imediat scăpau din primejdie. Astfel, se spune că „Fanurie s-a făcut foarte iubit în toate pustiile de prin împrejurimi și în cele mai îndepărtate, toți cei care locuiau acolo mulțumind lui Dumnezeu, Care le trimisese pe acest tânăr foarte îmbunătățit, care și fiarele le îmblânzea și pe oameni îi tămăduia”.

În ceea ce privește martiriul său, în acatistul închinat Sfântului, la icosul al 9-lea, citim astfel: „Bucură-te, că pe tiran l-ai înspăimântat; Bucură-te, că fiarelor mâncare ai fost dat; Bucură-te, că ai fost numit noul Daniel al darului […]”. Într-adevăr, se pare că, după ce a fost schingiuit în multe feluri, înțepat cu sulița și lovit cu palmele, fiecare păgân dintre cei prezenți la momentul martiriului său propuneau cum să-l chinuiască călăii mai rău, iar Sfântul se ruga Domnului ca și întâiul Mucenic Ștefan spunând: „Iartă-le lor păcatul acesta, că nu știu ce fac, că mai mult îmi este mie cununa mucenicească, pentru care eu le mulțumesc”. Între dânșii, unul a propus să fie chiar dat ca hrană animalelor sălbatice, însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a scăpat fără să pățească nimic. Spre uimirea tuturor, fiarele, deși lăsate flămânde multe zile la rând ca să mănânce, după instinct, orice le era aruncat în cușca lor, dintr-o dată au devenit cuminți și pașnice, ca și cum l-ar fi așteptat de atâta timp să le mai fie iarăși alături, ca mai demult. În cele din urmă, fiind scos din cușca fiarelor, Sfântul Fanurie și-a plecat capul pe un butuc și i-a fost tăiat capul. După tăiere, se spune că din trupul lui nu a curs sânge, ci lapte, capul s-a rotit în jurul trupului, iar limba sa a grăit astfel: „Așa cinstește Hristos pe cei ce cred în El”.

Nimeni nu a știut ce s-a întâmplat cu Sfintele Moaște ale Sfântului Mucenic Fanurie, până când, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pe când insula Rodos din Marea Mediterană, era sub stăpânirea cavalerilor ioaniți, conducătorii insulei au început câteva lucrări de refacere a zidurilor cetății. Astfel, săpând, au descoperit o veche Biserică în care se aflau, sub pămând, mai multe Icoane, dintre care una era foarte bine păstrată – cea a Sfântului Fanurie. Apoi, în jurul anului 1500, călăuziți de o lumină cerească, câțiva păstori au descoperit, pe un munte din apropiere, o peșteră în care era mormântul și Moaștele Sfântului. Alături de acestea, au gasit și o piele de animal pe care era scrisă viața sa.

Și cum la Dumnezeu nimic nu este întâmplător, lângă Sfintele Moaște era așezată o piele de animal, pe care era scrisă viața Sfântului. O piele de animal care avea să povestească tuturor cât bine a făcut Sfântul Fanurie oamenilor și animalelor, cum le-a fost sprijin în suferință și cum s-a rugat Domnului în privegheri de noapte și Liturghii de zi pentru vindecarea lor. Un om care s-a pus în slujba aproapelui fără vreo condiție. Un om care, la doar 19 ani, a hotărât să nu se lepede de Hristos, ci să șadă alături de ceilalți prieteni ai Săi în Grădina cea de Sus a Raiului.

Sursa: http://blog.bizanticons.ro

Previous Post

100 de adevăruri istorice. Dimitrie Cantemir și conceptul națiunilor

Next Post

Apostolul zilei (II Corinteni 8, 7-15)

Related Posts
Total
0
Share